vineri, 12 decembrie 2014

Obişnuinţa sau blestemul orei

Dezlipesc uşor pleoapele. Sunt cam mototoale, leneşe, greoaie. Ceva lumină se întrezăreşte pe afară, parcă zăpada începe să fie lucitoare. A răsărit Soarele? Pe naiba, zăpada reflectă luminile de la hotel. Dacă acum nu pot sforăi pe îndelete, că nici Duminica nu reuşesc să sar peste ora şapte, atunci ce naiba să mai fac? Să mă vâr în pat la ora şase dimineaţa? Aşa de mare, de puternică este obişnuiţa asta, să însoţeşti în fiecare dimineaţă Soarele într-un nou drum, încât nu mai poţi să schimbi nimic. Devine chiar o pacoste. Bagi o sârbă în căruţă, o cumetrie ceva, o plimbare prelungită sau urmăreşti un meci în miez de noapte, apoi butonezi la sonerie să-şi facă prezenţa mai târziu, dar degeba. Băi, ochii devin un "Gică Contra", ei nu şi nu, vor să-ţi bage lumina cu tot cu acele super-mega-ultra ascuţite oboselii cu tot până în miezul creierului, să-ţi vlăguiască şi ultima fărâmă de energie, să-ţi strâmbe oglinda cu riduri profunde şi ridicări de sprânceană. Frăţie, dar cumva, un geniu, ar putea să creeze un buton de resetare? Dai un "push" şi apoi eşti proaspăt, fresh ca o dimineaţă de primăvară. Păi ce naiba, câtă cafea să sorb?
Baftă şi somn profund!
PS
Ştiu că pozele nu au legătură directă cu cele pomenite mai sus, dar, iarăşi, vreau să subliniez că este păcat să ajungi în preajma Tâmpei şi să nu-ţi rătăceşti paşii prin centrul vechi al Braşovului.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu