Duminica până-n prânz, ziua destinderii supreme, îmi plimb ochii prin Dilema și la argumentul lui AM încep să-mi aduc aminte, așa ca printr-o ceață întunecată din care apar zone cu oameni și locuri din care reușești să vezi doar fețele luminate. Eram un pitic sfrijit căruia i se năzărise o dragoste fierbinte de franceză. Auzeam din toate părțile că franceza-i diferită și melodioasă, că te învăluie precum capa lui d'Artagnan și-ți susură-n urechi vorbele lui Antoine, uite așa franceza mi-a dat brânci în brațele revistelor cu Pif et Hercule sau Rahan și dorința de a afla cat mai multe m-au dus la ușa vecinei. Era în vârstă, ușor ridată, îmbrăcată elegant, pedantă, și crea un respect-curiozitate, făcuse școala la pension la Paris și avea o comunicare precum ciripitul păsărilor, ce să mai, era din altă lume! Eram la vârsta la care nu știam bine să citesc, nu înțelegeam ce este aia o limbă, ce-i aia gramatică, nici nu auzisem de verbe sau conjugări dar dragostea este dragoste și am început lecțiile, seara, luam poziția de soldățel și turuiam tot ce știam sau învățasem între timp. Totul a durat până am fost întrebat ce doresc sa mă fac atunci când ajung mare și fără să respir, cu pieptul bombat, privirea strălucitoare și plin de încredere am spus: vidanjor! Mângâieri pe creștet, pupături și îmbrățisări, trageri de obraz și scuipat de deochi, toate în hohote de se zdruncina blocul! De atunci, mă uitam pe gaura cheii să văd dacă vecina ieșea pe scara blocului, iar când o vedeam la capătul aleii, dispăream mai repede ca Fantomas caci un rolul de Bourvil sau Fernandel nu mă atrăgeau în fața dânsei.
Baftă, ai grijă ce-ți dorești!
PS Nu uita, cititul (încă) este gratis!
