Jegoasă, şosea jegoasă!

Eşti în România. Ţară mare şi frumoasă, ape, râuri, munţi şi păduri. Insecte, păsărele şi mamifere. Sate, oraşe şi capitală. Oameni şi oameni. Unii, sunt cu "trese publice", veghează la bunul mers, al localităţilor, al judeţelor, al ţării şi al lor. Sau doar la al lor. Cum poţi să-ţi explici că doar la al lor? Simplu, te uiţi de jur în prejur şi cam asta vezi, cu mici excepţii. Ştiu, e vorba şi de bunul simţ, al nostru, al tuturor, când vorbim de drumuri, de şosele, de toate căile de călătorie din această ţară. Dar, pe bune de vreau să vorbesc de chiştoace (apropos, bravo Constanţa), hârtii şi alte tâmpenii aruncate de ignoranţi, needucaţi, cretini şi dobitoci. Na că m-am enervat, m-am reenervat! Coa*e, vreau să vorbesc de drumurile pline de cârmâz, jeg, mâzgă, cum naiba vrei să-i spui. Dacă-i vară, este praf. Dacă-i iarnă, e zăpadă, asta înţeleg, dar până la un punct. Dacă-i iarnă ai parte de pietriş, gârlă nu joacă. Şi aşa începe distracţia, un parbriz, un proiector de ceaţă, ceva, ceva se rezolvă, sau mai bine zis te rezolvi de niscaiva biştari. Şi mai este o situaţie. Ceaţa! Pe lângă faptul că-i uită Aghiuţă pe câte unii, cu becurile de ceaţă aprinse, când şi de vrei sau nu vrei, mai apare şi persista mizeria pe şosele. Frăţie, să-ţi spun în felul următor, am avut ocazia, de mai multe ori, să plec tutuca afară din ţară, cu maşina. Şi crede-ma, mii de kilometri, nu fâţa-fâţa la un shoping în Viena şi retur. E, un lucru m-a frapat, mai rău ca pe un ness, de fiecare dată: jegul care se înfrăţeşte cu maşina, de ajunge orice caraliu să facă pariu cu colegu' pe culoarea maşinilor oprite. Băi, am mers o dată, pe o ploaie de te udai la balls-uri, mai bine de şapte sute de kilometri, 700 km ca să ne înţelegem bine, până la Nădlac, şi constat cu uimire că maşina arată ca scoasă din spălătorie. Ei bine, până la Lipova, arăta ca o janghină aruncată la tomberon. Altă dată, am mers prin Italia şi Slovenia, vreo şase sute de kilometri prin ploaie, 600 km, idem, la fel, identic. Maşina era bec! Cum draq se întâmplă la noi, nu ştiu, e magie frăţioare. Plec din faţa blocului, în cam cinci kilometri, ciu-ciu oglinzi retrovizoare. Iosefini e peste tot! Ba nu frăţie, jegul este peste tot! Ajung la Miercurea Ciuc, bag calorii în trăsură şi totodată bag un mic şmotru la geamuri şi faruri. Ies din oraşul în care încremeneşte mercurul, şi surpriză, geamurile sunt la loc, adică n-au plecat, sunt la fel de jegoase ca în urmă cu cinci kilometri. Bă, dă-o în colo de treabă. Mă uit la străzi, dacă în sud, ai pământul lângă asfalt, clar de unde vine jegul, aici mai cu moţ, drumul are ori pământ pe margine, ori bordură! Dacă-i pământ, ura, ai jeg, dacă-i bordură, ai parte tot de jeg. Unde draq să se ducă jegul? Oare aşa de tâmpiţi erau inginerii dinainte de '89, de făceau drumurile uşor bombate? Să se scurgă ce vrei şi ce nu vrei de pe stradă, şosea, bulevard, etc. Să se ducă la Aghiuţă să-i facă în necaz, să nu mai stea la noi. Sau guvernul ia şpagă  şi de la spălătoriile de maşini? Fi-v-ar jegul al draq!
Baftă şi drumuri curate!
PS
Am vrut să fac poze, dar mai bine vă priviţi maşinile.

Cu de toate, pentru pici!

Păi dacă e shawarma cu de toate, de ce să nu fie şi tigaie cu de toate. Un puşti preferă o shawarma sau un burger în faţa unei farfurii, chestie de distracţie, timp şi/sau că e la modă. De unde a plecat şi treaba "cu de toate", ca să vezi ce-mi trecu prin devlă. Îi zic lu' ăsta mic, amice bagi Xbox dacă papi legume. Se spune că puterea exemplului dă rezultate. Hai mă, dacă omu' nu vrea, poţi să-l pici cu ceară, nu altceva. Am băgat la legume şi verdeaţă în mine, de mai aveam un pic şi mă făceam Marţian (ăăă, nu-i o aluzie Aurel), adică un omuleţ verde şi-mi mai creşteau şi crăci în loc de antenuţe. Tot de geaba, piciul meu mai mult mirosea şi gusta, dar, că există şi un dar, poftea la un amestec congelat. Toată treabă stă în gust, şi tupeu. Gustul mâncării şi tupeul sau curajul de a încerca ceva nou. Bun, prima fază a fost să-i fac un amestec verde, al naibii de verde: mazăre şi brocoli. Atât! Mazărea, îi place, dar brocoli! Nu şi nu. Aşa că o parte l-am tăiat mic, mic de tot, fideluţă, fideluţă, iar câteva bucăţele le-am lăsat mai mari, un praf de sare şi unul de piper şi...gata. În farfurie am mai adăugat ceva carne, da' nu de speriat. Înţelegerea a fost aşa: dispar legumele din farfurie, joaca e desertul, dacă nu, desertul îl iau eu. Surpriză... a dispărut tot, şi pe bune de a fost puţin. Aşa că, de data asta, am plusat. Am făcut aşa: două cotlete şi o ceafă le-am tăiat şuviţe, le-am îmbălsămat în sare de mare, piper multicolor, cimbru, busuioc şi ulei de măsline. După ce le-am frământat bine, bine de tot, le-am întins în tigaie (o tigaie cu marginile înalte) împreună cu trei feliuţe de unt şi cam o lingură de ulei de măsline. Când a început să se schimbe culoarea cărnii, dar nu să se rumenească, am adăugat aproape o cană cu apă. Cred că a fost cam la o sută cinzeci de mililitri de apă. Dupa vreo dou-trei minute am pus aşa: doi morcovi tăiaţi feliuţe, o ceapă de apă făcută fideluţă, trei căţei de usturoi feliaţi minuscul, un ardei capia roşu întunecat, trei roşii cherry dar nu d'alea cele mai pitice. Am lăsat focul o idee mai mic, cum să zic, cât să nu prindă tot fundul tigăii, să nu fie iute, şi le-am răscolit, aşezat şi reaşezat, cam la un minut-două de vreo două ori. Peste acest melanj, am răsturnat o pungă de amestec congelat. Are un nume cu anotimpuri şi conţine mazăre, puişori de conopidă, brocoli micuţ de tot, fasole păstăi tăiată şi morcovi cubuleţe. Tot ce-am pus în tigaie am gustat, mai precis m-am înfruptat, tocmai ca să nu am comentarii, că nu-i bun, e nu ştiu cum sau mai ştiu eu ce baliverne. Sanchi, îmi era o foame de rădeam şi pietre murate. Rezultatul? Rezultatul a venit o ţâră mai târziu, cu o notă de confirmare: Tati, este foarte, foarte bun!
Baftă şi papa cu "de toate"!

Colţul cu haleală

Aş fi dorit să-i pun un titlu mai academic, dar ce văd de fiecare dată în "corner food", indiferent de mall-ul în care mă aflu, în ţară sau aiurea-n lume, mă îndeamnă să mă exprim astfel. Haleală şi atât. Există şi mâncare, dar priveşte unde este coada mai abitir, la haleală. Chiar aşa, la nesfărşit să declarăm "măcar azi", sau "îmi fac o dambla" sau... Si eu ziceam la fel, ba mai plusam şi cu "o viaţă are omu', de ce să nu fac ce vreau".  Am făcut, şi ţineam halba pe burtă în echilibru perfect în poziţia stând în cur pe scaun, nu întins pe spate cum ai crede. De ce să nu ne batem joc de noi, că e mai simplu, mai la îndemână. Coadă nenică, la chestii făcute instant cu instanturi instantanee promovate instantaneu de peste ocean încoace. Instanturi rapide, mai ceva ca la fotograf. De ăştia, am înţeles că au dat înapoi dintr-o ţară sud americană, căci acolo dacă păpica nu se găteşte în vreo treizeci de minute, nu e bună, adică nu e sănătoasă. Faliment. Cele mai mici rânduri (cozi, ca să ne înţelegem), chiar inexistente de multe ori, sunt la cei care-ţi prepară un peşte sau o salată. Dar vrem să fim buni de slim-uri sau măcar de reclame la familii sănătoase şi fericite. Hai bre, dă-o încolo de treabă! Bine, bine, ai luat o porţie, dar două sau trei? Ce draq! Două salate puteai? No, că sunt scumpe, şi te umflă, fir-aş al naibii. Sau măcar o mâncare arăbească sau chinezească, poate libaneză sau egipteană, e altceva.  Frăţică, mă las de critică, nu doresc să devin un ctp-ist, şi-ţi spun cu mâna pe suflet că nu m-am sucit la o sută optzeci de grade, dar la o sută tot am reuşit. Mi-am dorit. Nu cred că există perfecţiune, ci ceva mai bine către şi mai bine urmat de foarte bine. Foarte bine, adică FB la şcoală. Şi când te gândeşti că aveam pornire să-ţi spun de cei cu salatele  de belea. Colorate, aromate, bogate şi gustoase. Le-am luat pe rând, acum am servit-o pe cea cu somon. Mucles. Aşa te lasă. Pentru o salată de mall, e nemaipomenită, şi dacă vrei, poţi să o acompaniezi cu câteva crutoane. Şi aici vine oful meu. Dacă faci salate, de ce nu potriveşti cu crutoane din pâine neagră, sau pâine cu secară, ci le zăpăceşti cu crutoane făcute din pâine albă. Habar n-am. Îţi recomand şi salata cu ton, şi cea cu pui şi... pe toate. La dressing, îţi recomand cu busuioc, cel mai cel, din punctul meu de vedere, busuioc cu mentă. Punct.
Baftă şi poftă mare, sănătoasă!

Un pic de picant

Foame. Dar foame mare, nu jucărie. Ce naiba să mănânc, să fie cald, gustos şi picant şi repede făcut. Sau să fie deja făcut. N-am. Adică am, dar nu este gătit. Două bucăţele de muşchi aşteptau semicondimentate, cuminţi, în frigider. Am pus tigaia pe foc, am privit cărnurile şi pe o parte şi pe cealalaltă, le-am mai binecuvântat cu un praf de piper şi ceva măghiran, apoi le-am aşezat tacticos în tigaie. Un ardei roşu, juma de ardei verde, amândoi aşa mai rotofei, o ceapă de apă şi trei căţei de usturoi, nici prea mari dar nici piperniciţi, doi morcovi mai sfrijiţi, toţi laolaltă feliaţi şi puşi pe farfurie la aşteptat. Toată lumea la teveu bagă câte o tigaie pentru fiecare preparat. Hai lasă, pe apa şi detergentul meu? Ia să fac un experiment, după ce termin carnea, tăvălesc legumele în ea. Zis şi făcut. Prăvălesc legumele, tai repede trei feliuţe de unt, aşa, nici groase dar nici să citeşti ziarul, ca şi cum ai vrea sa ungi o felie de pâine şi vrei să simţi şi gustul untului, nu doar mierea sau dulceaţa şi pâinea seacă. Untul l-am dublat cu ulei de măsline, totul învârtit o ţâră cu spatula de lemn, apoi am prăfuit un pic de sare de mare şi piper multicolor. Când au intrat în trepidaţii, în temperaturi babane, am desfăcut o pungă de legume congelate, cică "fitness", şi am plusat cu câteva scuturări, în total cam doua sute de grame, aşa la ochi. Din pungă, au cugetat că trebuie să iasă, câteva felii de castravete, două verzişoare belgiene, ceva morcovi d'ăia pitici, la fel şi niscaiva porumb, conopidă două bucăţele, şi ce mărunţişuri or mai fi fost. E, a rămas chestia picantă. Bag o gonetă la frigider şi pun mâna pe primul borcan cu iuţeli care-mi vine la îndemână. Zice cam aşa "con peperoncino di Calabria" care are 67% ardei iuţi, îmbălsămaţi în ulei de floarea soarelui, sare şi oţet din vin alb. Borcanul este cules dintr-un peco italian, la întoarcere spre ţară din ultima escapadă Genzaneză. Saluto Italia! Data viitoare îmi umplu o geantă, un cufăr, fac contrabandă ce să mai. Cum a ieşit? Carnea potrivită, uşor rumenă dar nu arsă, şi nicidecum nefăcută, cu o aromă subtilă de ţară, de plită. Cred că a ieşit cea mai potrivită din toate încercările. Legumele, cu ceva culoare, lucioase, şi uşor "bronzate" ca şi cum ar fi caramelizate, nici moi dar nici ferme, morcovul cel mai de belea, adică o masă gustoasă, cel puţin potrivită pentru gustul meu. Dacă a ieşit picant? Ce să spun. Cam da... un pic. La un sfert de oră după ce am terminat de păpat, buzele erau cam amorţite... un pic.
Baftă şi poftă mare!

De top!

Aproape în fiecare zi aflu ca suntem ultimii. Aproape la orice. Aceaşi chestie o a aud pe fiecare post de radio şi o văd la fiecare televiziuune sau website de ştiri, chestie care mă frustrează, mă duce cu gândul la depresie. Parcă am fi un popor ultim, din ultimii oameni, cu cele mai josnice fapte şi cele mai incapabile minţi, în special la conducere. E, aici este singurul subiect unde nu prea aş contrazice. Dar, atunci când este o ştire pozitivă, trece repede, ca o ştire ciumată şi perversă. Păi când avem cu ce să ne fălim, apare clasa politică şi bate toba cât se poate de tare, în toate cele patru zări. Este? Dar când ne pun pe primul loc, mai ştiu eu ce organizatori de clasamente, la ceva legat de cultură, capul în pământ ca la struţ, sau o ştire scurtă cât un epitaf pe cruce. Dă-o în... chiar aşa de sugrumată a ajuns cartea? Trecând dintr-o ştire în alta, am dat de una de m-a blocat. Cum frăţie, să avem aşa ceva în casa noastră şi să nu batem talanga!? Aş face filme artistice, aş povesti în documentare cine a trecut pe acolo, aş trage un clip publicitar. Dacă arăţi câteva biblioteci din filme, o grămadă de oameni ar recunoaşte interioarele de la Oxford sau Harvard, dar de Iaşi, Bucureşti sau Cluj Napoca, doar dacă a trecut pe acolo şi a buchisit la o carte. Avem mai mult de un Brâncuşi? Avem!
Biblioteca Gheorghe Asachi.
Bafă, să ai parte de ştiri frumoase!

Ciocolată a la hai-hui

Ce să zic şi cum să zic? Să mai spun că sunt gurmand? Nu mai are rost. Să mai spun că sunt pofticios? Este evident. Să-ţi spun ultima trăznaie? E de acum fix juma de ora. Asta, da, dacă ai chef şi la dispoziţie câteva minute. Chestia cu ciocolata preparată în casă a inceput mai demult. Mai mult ca o idee de genul "aşa vreau şi eu să fac", idee înrădăcinată acum câteva luni, după ce am zărit-o la tv-eu pe Lorraine Pascale.  E fa-bu-loa-să! Ce combinaţii face, ce alăturări de texturi, arome şi ingrediente... Fabulos! Poate sunt imparţial, dar tipa m-a captivat din primul episod în care am văzut-o, episod în care a preparat câteva batoane cu ciocolată, din ciocolată deja preparată, din comerţ, la care a adăugat o mulţime de bunătăţi. Aşa a început ciocolata de azi. O poftă, un gând şi ceva mâncărici. Fără limbrici! Acum o săptămână am zis să cumpăr ingredientele, am ajuns la casa de marcat şi am constatat că am uitat, ce să faci senil deja. Alaltăieri, cam acelaşi lucru, rezultat parţial, am luat doar ciocolată şi merişoare. Iniţial am dorit mai multe lucruri, dar am tot tăiat de pe listă, şi nu de zgârcit sau din motive de îngrijorare vis-a-vis de complementaritatea ingredientelor, dar vreo două le aveam acasă şi am hotărât să fie totuşi mai simplă, să văd cam ce iese şi apoi să-i aduc completări. Dacă or fi bune sau rele, om vedea. Mai e o chestie, se pare că organismul cere dulce, aşa cum cere odihnă, mâncare sau tăvăleală, aşa cere şi dulce, dulceţuri şi dulcegării. Aşadar, am luat o crăticioară, am pus-o peste altă crăticioară în care fierbea apă chioară de la robinet. Pe de altă parte, în caserole de plastic am pus hârtie de copt, şi am presărat, ca un covoraş colorat de poveste, nuci şi merişoare. Merişoaerle efectiv le-am împrăştiat prin "incintă". Câteva nuci le-am fărâmiţat la mână, iar restul cu ajutorul ciocanului pentru şniţele, doar prin presare. Când ciocolata de menaj fărămiţată a început să se topească, am adăugat câteva felii de unt, cred că au fost în total cinci, totodată învârtind de zor în crăticioară. A urmat laptele praf, nu mult, cred că în cele două tranşe am presărat vreo cinzeci, maxim şaizeci de grame, acompaniat de "bâţâiala" de rigoare cu lingura. Lingură metalică, aşa zice lumea, că ar fi mai bine în comparaţie cu una de lemn, controlezi mai bine umiditatea. Învârtit, stop. Învartit, stop. Prea mult n-am continuat, aveam o baltă-n gură de naviga Titanicul cu aisberg cu tot, aşa că am luat de pe foc, adică de pe aburi, şi am turnat în cele două caserole, caserole care au trecut în pas vioi pe balcon, la rece. Cam după trei sferturi de oră, am spionat caserolele. Ele ziceau că e totul bine, că ar dori să mai stea la răcoare şi să nu-mi fac griji, ca vor fi ale mele. Băi, şi aşa a fost. Nu chiar tot, dar... Şi pe bune, am rezistat până a venit şi Cătă. Gustul...ciocolată cu o tentă fină de lapte, împletită cu un uşor acrişor şi savoare de fruct lemnos. Textura... consistentă, fermă, nu dură, cu întrepătunderi alternante de moale şi granulat.
La noapte voi visa ciocolată. Multă. Cu de toate!
Baftă şi îndulcire de vis!

Pizza cu...

Pizza a intrat în viaţa noastră, dar aşa, mai tiptil. După '89 a explodat, găseai mititei şi pizza la orice cârciumă, la orice colţ de stradă. Unii au făcut un stil de viaţă din ea, alţii au mâncat-o cu pâine...Unii o iubim, nu putem trăi fără ea, alţii... Unii o savurăm la restaurant, alţii preparăm acasă în combinaţii care de care mai trăznite. Unii îşi doresc cu blat crocant, alţii cu blat pufos, alţii... Unora le face cu ochiul o pizza presărată cu carne din belşug, alţii râvnesc la una vegetariană... Unii merg pe traditional, simplă, caldă şi aromată, alţii... Unii vor cu fructe de mare, alţii... Unii spun că cea cu brânză este demenţială, altii... Unii doresc cu sos de rosii, altii... Unii preferă calzone, alţii... Unii preferă iute, alţii...  Unii o doresc mare cât roata carului, alţii... Deh, fieacare cu plăcerea lui. Vrei cu fructe, cu brânzeturi sau cu carne? Cu legume exotice sau neaoşe? Mai savantă sau mai ciudată? Dar cu cartofi şi crenwurşti? Cu ce preferi?

Baftă şi un pic de imaginaţie!

Trecutul vine să ne salveze

O expresie dintr-un film. O afirmaţie simplă şi adevărată. Super-mega-ultra adevărată. Filmul rula în continuare, iar eu zburdam hai-hui prin minte căutând exemple veritabile, posibile înlocuiri ale prezentului modern şi telehnogizat. În film era vorba de o tipografie foarte veche, cu tehnologie de acum juma' de veac, care-i ajută pe nişte producători de film să realizeze afişul filmului turnat într-o localitate minusculă, rurală, departe de megalopolisurile actuale.
Să vedem cu ce ne poate ajuta trecutul.
Nu ai curent electric, telefonul este mort, televizorul e stană de piatră, calculatorul devine o mobilă inutilă. Ce faci? Poştaş, teatru, bibliotecă.
Nu mai există nici benzină sau motorina. Ce faci? Trăsură, căruţă, pedestru.
Altfel, mai optimist, ce am face dacă moda n-ar reveni, dacă imaginaţia creatorilor de modă nu s-ar sprijini şi pe trecut. Cum ar fi viaţa noastră fără decolteuri şi mini-uri? Togă, rochii măturând pământul. O idee din perspectiva feminină?
Trecutul ne salvează, ne inspiră. Priveşte maşinile, ciclic se reîmprospătează. Şi la nemţi şi la italieni, şi la francezi şi la americani.
Mâncarea, mâncarea revine la tradiţional, la tigaie şi cratiţă. A fost nebunia fast food-ului, acum s-a mai domolit, restaurantele se reinventează.
Vieţuirea este trecutul dezvoltat şi îmbogăţit transpus în prezent
Baftă, să ai trecut!

Aspectuos, dar chix.

Să greşeşti frumos. Sună a nonses, ori e greşit, ori frumos, adică bine făcut. Păi se poate, eu am reuşit să fac ceva aiurea în tramvai, dar  să-mi placă. Cum arată. Chestia a început într-un mare magazin, fiind la cumpărături şi cu maţe ghiorţăind, am luat din raft orice mi-a gâdilat simţurile prin prezentare şi prin ambalajul viu colorat. Alegerea nu cred că a fost proastă, ci doar execuţia. Am ales un amestec chinezesc care l-am combinat cu surimi în ulei cu verdeţuri, şi asta pentru a-mi ostoi dorul de Andaluzia, de universul culinar pestriţ şi aromat. Mi-e dor de Wok! Acasă, în viteză, le-am tras într-o tigaie şi le-am stropit cu lămâie din belşug nu fără a întrepătrunde firicele de piper.

  Legume sunt? Sunt cu duiumul. Ceva marin găsim? Avem! Culoare este? Este din belşug. Beţişoare, să ne fandosim? Iată! Nebunie, nu altceva. Nebunie, şi pe bune, că ceva n-am pus, sau n-am făcut, sau am făcut în plus, aşa că a ieşit o chestie de mi-a venit un gând netrebnic. Să mă las de bucatarie. Să nu o mai bag în seama deloc. Doar atunci când vreau să fac cafea. Punct! E ca în vorba aia, mulţi văd dar puţini cunosc. Asta n-am cunoscut-o, n-am ştiut să o potrivesc la gust, aşa că revin la tradiţional iar azi o să pun mâna pe ceva legume neaoşe, cotlet sau ceafă de porc.
Baftă şi răbdare, nu renunţa!

Alarmă falsă

Mă uit afară, soare nu glumă. Încerc să conduc fără ochelari de soare cu Soarele bătându-mi în faţă, nici o şansă, lacrimi ca la Titanic. Merg pe drum, drumul uscat. Mă uit după zăpadă, ea pare că vrea să fugă, să intre în pământ. Mă uit la termometru, el mândru fără pereche, îmi bagă-n ochi un opt - fără minus în faţă- neverosimil acum vreo doua zile. Sus, spre munte, mă aştept la la pomi încă albiţi, la zăpadă şi gheaţă strălucind în razele Soarealui. Zăpadă puţină, în strat fragil, iar gheaţa a prins viaţă. Pârâul clipoceşte vesel, îţi face loc printre gheţuri pentru a se bucura de Soare. Tot ce mă înconjoară mă aruncă-n timp, parcă văd deja ghioceii, parcă vine Primăvara. Ma uit în calendar pentru confirmare, îmi doresc să cred în minuni, dar minunile nu sunt pe toate drumurile. E încă Ianuarie, Primăvara încă nu vrea să mă îmbrăţişeze. Uf! Alarmă falsă!
Baftă şi zile cu Soare!  

Cum e mai bine?

Când am ajuns să ţin halba de bere pe burtă, în echilibru perfect, am realizat că sunt pe drumul cu repede înainte spre nimic. Spre zero. Spre ciu-ciu distracţie. Spre o viaţă de "legumă". Aşa că am început să mă uit în stânga şi în dreapta, prin cărţi şi internet, să aplec urechea la unul sau la altul care dorea să scape de kilogramele care prisosesc. Sau mai bine zis, care te copleşesc. Oare când începi să gâfâi privind şiretul de la pantofi, când treptele îţi devin duşman de moarte, sau când orice oglindă în care te priveşti pare o oglindă de la bâlci, să devină semn că eşti pe cracă? Sper că nu m-am trezit prea târziu. Bine, dar nu despre aşa ceva doream să pălăvrăgesc, ci despre partea de mijloc, adică ce naiba începi să mănânci când vrei rezultate de sănătate şi scăpare de kilograme. Logica spune că trebuie să bagi mai puţin în tine, dar să nu te înfometezi. Unii spun că trebuie să mănânci doar anumite chestii, alţii cuvântează că trebuie să mănânci doar unele chestii într-un anumit fel, iar alţii că trebuie să te fereşti de unele preparate ca draq de tămâie, alţii zic că trebuie să renunţi la unele plăceri cam dulci, sau că degeaba mănânci sau nu mănânci dar trebuie să te mişti, sau  mai nou, să alegi doar ce-i din zona ta şi cât mai tradiţional. Apăi dacă o luăm tradiţional, cam trebuie să renunţăm la porumb, cartof sau roşie, că le-au adus de peste ocean. Adică mâncare potrivită şi curată, asezonată cu niscaiva mişcare. Şi nu doar din pleoape în poziţia Bundy! În fine, cert este că trebuie să faci ceva, iar eu am zis clar: nu pot renunţa la multe. Păi frăţie, fără pâine nu pot, fără ciocolată, nu mai zic de prăjituri de casă, nu pot să traiesc, fără sărmăluţe, şi pot continua pe încă trei pagini. Cel mai crunt a fost cu micul dejun, că trebuie să mănânci. Şi înainte mâncam, şi încă bine de tot, una sau două cafele acompaniate cu patru sau cinci ţigări. Este! Aşa că am început cu o alună, cu o măslină, cu un ou sau un caşcaval, ba un sălămior, ba ceva fructe, câte un pic, câte un pic, am ajuns la aşa ceva, cum vezi mai jos în poză. Salam crud-uscat, ou, legume, brânzică, pâine din secară, fructe şi ceva mişcare! Pe scurt, mâncare cât mai puţin procesată, cât se poate din regiune, şi din când în când pun oasele la treabă.
Bafta si mic dejun în fiecare zi!

Dobitocul la volan

Dobitocul biped, nu cel patruped care trudeşte din zori pâna în seară pe tarla. Mă refer clar, în formă peiorativă. Astăzi, după ce că eram şi în grabă, am reuşit în nici o sută de metri să-mi ridic tensiunea aproape de explozie. Un dobitoc după altul, că ăştia umblă în haită. Primul, opreşte de-a-n curulea în colţul intersecţiei, iar al doilea, ca un marţian venit prima dată pe planeta asta şi este habarnist total de legile pentru circulaţie rutieră, opreşte de-a dreptul pe zebră, pe trecerea de pietoni în paralel cu un alt cretin, care plecase de lângă maşină. Pe unde draq să treci? Iniţial am vrut să-l fac cu ou şi cu oţet, să-i aduc aminte de casă, şcoală, mamă şi alţi strămoşi, dar ce naiba vină aveau? Poate acasă, ai lui, au încercat să-i explice zi de zi că trebuie să-şi respecte semenii, la şcoală învăţătorul sau profesorul îi dădea bineţe în fiecare zi, dar totul degeaba. Am tras, totuşi, aer în piept şi am dat jos geamul şi să-i explic în cuvinte normale că a oprit aiurea, şi ne bloca, şi pe noi cei din trafic, dar şi pe orice pieton care ar fi dorit să traverseze regulamentar, pe zebră. Cu ocazia asta, mi-am adus aminte, ca în filmele apocaliptice, într-o clipită, de sute de cretini din trafic, de zeci de situaţii care te amuţesc prin priveliştea etalată în faţa ochilor. Am expirat şi i-am spus că e în locul nepotrivit, că aşteaptă şi din contrasens alţi oameni încremeniţi în maşinile lor. Ce crezi? Îmi arată, nervos, că vorbeşte la telefon! Băi, rămâi mut! Ori privirea mea a fost explicită, ori baieţii de pe trotuar, nu ştiu care mai mult sau mai puţin, cert este că şi-a mutat prostia după colţul străzii, într-un loc în care nu încurca (deocamdată) pe nimeni. Un dobitoc tâmpit. Tâmpiţi care opresc unde nici cu gândul nu gândeşti. Un tâmpit. Un dobitoc. Băi, dar oriunde mergi îl întâlneşti, că eşti în Sud sau în Transilvania, în Dobrogea sau Banat, în Moldova sau Oltenia, oriunde. Şi cam cu aceleaşi comportamente, îl zăreşti şi prin ţările vecine. E dobitocul posesor de nesimţire maximă, blochează pe cine vrea el, când vrea el, parchează pe trecerile de pieton şi pe locurile celor cu dizabilităţi, parchează pe două locuri, frânează fără pretext (fără a avea în faţă pe cineva sau ceva), merge ca tembelul fără lumini aprinse în prag de seară şi pe ceaţă, aprinde becurile de ceaţă pe vreme senină, depăşeşte fără să semnalizeze, merge în dorul lelii pe drumul cu o singură bandă de sens, aruncă mizeriile pe geam sau îţi taie calea de-a-n boulea,  şi culmea tot el este cel nervos dacă-i spui că deranjează aiurea-n tramvai. Uf, şi taximetriştii! De data asta fără poze, că mă enervez prea rău şi-i păcat de telefon. Şi încă o chestie, când ai nevoie de un poliţist (curcan, gabor, caraliu,) să-şi facă treaba, ioc, nu găseşti nici dacă tragi cu tunul, mai ales acum pe gerul ăsta.
Baftă şi drumuri fără dobitoci!
PS
Apropos de curcani inteligenţi (că se supără câte unu' când spun că e pleonasm expresia miliţian prost) şi parcări/staţionări de-a-n puleaurea, îmi povesteşte un coleg, cum doi caschetari se iau de el, şi-i mai trag şi o amendă, că a avut tupeul să oprească în faţa grădiniţei să-şi lase copilul, în zonă neinterzisa de nici un semn de circulaţie şi fără să obstrucţioneze pe careva. Ci doar pentru simplul fapt că avea interzisă staţionarea pe sensul opus!? Băi, eşti nebun!?

Mazăre, d'aia gustoasă

Ce să mai pap, ce să mai pap? Păi, hai să scot o punguţă de carne din congelator şi oi vedea mâine ce iese. Carne, fund de lemn, cuţit şi eu. Eu mă uit la toate, şi ele, nu cred că se gândeau la mine. Carnea, credeam că este felii pentru friptură, când colo, ceva bucăţele pentru mâncărică. Mda, eu aş dori ceva mai simplu, aşa că fac cărniţa bucăţele mici, mici de tot şi apoi le pun într-o tigaie pe foc. Le las cam un minut, două, cât să înceapă a se schimba culoarea, apoi pun o bucată de unt de la ţară, ulei de măsline şi un sfert de cană cu apă, un praf de sare de mare şi piper multicolor. Le zăpăcesc, aşa uşor, cu o spatulă din lemn şi mă gândesc cu ce aş putea îmbogăţi mâncărica. De aseară am stabilit să fac ceva cu mazăre, mazăre boabe congelată şi hrănitoare. Altă mazăre... nu se înghite. În timp ce amestecul din tigaie mormăia şi clipocea în şoaptă, am purces la tăierea mărunt şi pe îndelete a unei cepe măsurată, din priviri, ca fiind potrivită. Ar mai merge şi un morcov, şi încă unul baban. Curăţat şi feliat mărunt, mărunt, l-am înfrăţit cu ceapa şi cu amalgamul fremător şi înfierbântat. Amestec, las tihnit, amestec, las tihnit, tot aşa vreo patru sau cinci minute, şi presar un praf de cimbru, iar învârt şi amestec, iar las la tihnă, după care vărs punga de mazăre congelată. Uite aşa, toată şi deodată. Învârt, amestec, împrăştii, adun, iar amestec şi omogenizez, la foc molcom, încă câteva minute. Să fi fost şase sau şapte minute, habar n-am, dar am luat o bucăţică de carne şi câteva boabe de mazăre, şi într-un glas m-au anunţat: suntem gata, ne poţi savura. La ce foame zăcea în mate, mai de grabă era vorba de mâncat hulpav, de halit, de devorat, de mistuit, de... Cert este că m-am înfruptat de două ori. O dată de foame, şi a doua oară, cam la juma' de oră, de pofta. O tentă dulceagă însoţită de o aromă de grătar dată de cimbru şi părpălirea de la început, suculent de la mazăre amestecat cu puţină cosistenţă (să-i spun al dente? nici făcut dar nicidecum crud) de la morcov, pe scurt, o chestie care-mi place al naibii de mult.
Baftă şi nu sta pe gânduri!

Ignorantul

...aruncă chiştocul unde vrea.
...scuipă unde-i vine.
...ascultă muzică dată la maxim în maşină, cu geamul deschis.
...fumează unde-i tună, fără să întrebe.
...fluieră a pagubă şi-n casă şi pe câmp.
...plescăie de-i singur sau nu.
...îşi uită ochii în fesele unei tipe, şi grohăie avansuri.
...stă pe fb la terasă, cu prietenii.
...caută bombiţe în nas, dacă-i în codru sau nu.
...bate cuie la oră de somn, fără să-şi anunţe vecinii.
...claxonează în fracţiunea de secundă numărul unu, când se face verde la semafor.
...prăjeşte în bucătărie cu uşa larg deschisă către toţi vecinii.
...se face că vorbeşte la telefon atunci când vrei să-i dai bineţe, de parcă ai fi ciumat şi el mare bengos
...stă cu ceaţa aprinsă la maşină, în miez de zi şi în clar de lună.
...spune "datorită" la belele şi "din cauză" la reuşite.
...pentru el, salam şi minune compun muzică clasică.
...crede că cea mai cunoscută carte este asul de treflă.
Mai adaugă şi tu, că m-am săturat.
Baftă, o zi fără...!

Cu porţia

Când eram mic, pe vremea dinozaurilor cum ar spune zăpăcitul de Johny, drămuiam dulciurile. Nu conta că erau de casă sau nu. Cine a prins cel puţin cinci, şase ani de copilărie înainte de '89, ştie ce spun. Eu am prins şi anii '70, când se găseau tot felul de bunătăţi pe la cofetării, restaurante sau raioanele de delicatese şi importuri din alimentările vremii. Uite, acum îmi aduc aminte de aroma care-ţi gâdila nasul de la mare distanţă. Intrai în alimentară şi de la douăzeci de metri ştiai unde este raionul cu minuni din alte ţări. Curmale, arahide, alune prăjite sau nu, fistic prăjit sau nu, migdale, smochine, cacao vrac sau ambalată, cafea boabe şi prajită şi neprăjită, sau cafea râşnită pe loc, piper, cuişoare, ce să mai, o nebunie de arome. Aşadar, alegeam ce alegeam şi apoi salivam până acasă de parcă-mi trecea Niagara prin gură, iar acasă porţionam dulciurile pentru cât mai multe zile, să mă pot delecta un timp îndelungat. Ehe, dar cine reuşea să respecte? Eu, nicidecum, până la prima masă erau dispărute întru totul, iar apoi începeam cu cerşitul pe la soră-mea, că avea mai multă cumpătare. Cam asta simt când ajung în faţa unei vitrine pline cu dulcegării orientale, îmi fac o mică socoteală, să cumpăr pentru mai mult de o zi. Şi ce să vezi? De cumpărat, cumpăr, dar de mâncat... De data asta mi-a ieşit, mi-a ajuns şi a doaua zi, şi poate chiar şi pentru a treia zi, am luat de am luat, nu m-am jucat. Să fiu sigur!
Baftă şi îndulcire pe îndelete!

PS
Dă-l draq de cântar!

Brut, semipreparat sau preparat

Dilemă, trilemă şi nu prea.
Păi, să-ţi prepari singur, singurel, după cum îţi taie capu', mai mult sau mai puţin informat şi ajutat de televizor sau internet, sau să apelezi la un magazin în care poţi găsi ceva aranjat, dichisit, într-un ambalaj şi pus la îndemână cu o reclamă sforăitoare şi cu un preţ îmbietor? Sau să mergi la cârciumă, bine, acolo unde cunoşti că nu-ţi iei ţeapă pe nu ştiu ce preparat? Chestia cu cârciuma e cea mai încântătoare, dar timpul şi gologanii nu te lasă mereu să-ţi savurezi masa într-o ambianţă ideală. Chestia cu semipreparatul, îţi dă ceva timp, îl cam câştigi, ai totul pus la un loc, unde pui şi cu instrucţiunile de rigoare. Prima variantă era brutul, adică să-ţi cumperi ce-ţi doresti şi să te apuci de bucătăreală. Pai da, aşa ar fi mai sănătos. Dar, intervine un dar, şi aici îţi trebuie timp. Să dai o raită pe la piaţă, o raită prin cămară, o raită prin minte şi la sfârşit, o raită prin bucătărie. Chestia cu raita, cred că-ţi fură, cu totul, cam o oră. Aşa că avem un câştigător, semipreparatul. Dar, ce te faci dacă nu cunoşti ce iese. Apăi, uite aşa: te uiţi la raft, se vede bine, te uiţi pe ambalaj, se înţelege că te lingi pe degete, dar ţi-a spus careva de el? Ioc, ciu-ciu, canci, nexam. Eu unul, mi-am luat inima în dinţi şi am cumpărat o pungă de paste cu condimentele potrivite, ajung acasă şi hotărăsc să urmez cu sfinţenie paşii specificaţi de producător. Ce a ieşit? Amice, de doreşti senzaţii tari, şi pe banii tai... Eu sunt mare amator de picanterii, adică de mâncăruri cu tuşă iute şi aromată, nu de tâmpenii din tabloide, de ciudăţenii vesel colorate şi animate de gusturi nebănuite din toate bucătăriile lumii, dar o minune ca asta mai rar. Apăi, mi-a luat gura foc, nu mai ştiam dacă mă frige de la temperatura pastelor sau de la ingrediente. Ideea este, ca am încercat să-mi potolesc fierbinţeala cu apă, cu pâine, cu... Şi după o juma' de oră aveam senzaţie de gură plină doar cu limbă amorfa şi anesteziată, iar fălcile încă fremătau de parcă cineva, un elf invizibil, îmi strecura în gură zeama de ardei iute. Băi, gustos, n-am ce zice, dar iute rău de tot. Fir-ar să fie!
Baftă şi atenţie!

Stere, iarna.

Am prins o zi faină. Soare, şi nu d'ăla cu dinţi, vânt slab, ca o adiere, iar lume aproape deloc. Superb pentru o plimbare de dezmorţire. Linişte, atât de linişte înât în depărtare auzeai pocniturile vânătorilor. Or fi fost după iepuri sau fazani? Parcul era la ofertă, doar pentru tine, cu aleile stingher de singuratice, parcă tânjeau după larma copiilor, şi acoperite de gheaţă, parcă dinadins pentru a merge agale, pentru a savura parcul şi el, parcul, să-şi savureze oaspeţii răsfiraţi. Pe ici, pe colo, câte un gheţuş, numai potrivit pentru o alunecare ca-n copilarie. Un, doi, trei, paşi mari, cu elan şi apoi lăsat uşor pe vine, ca să pari mai aerodinamic. Super senzaţie. Pomii te îmbie să le dai târcoale, aproape de ei mirosi umezeala verde. O combinaţie ciudată, care nu aş putea să o redau altfel. O umezeală verde şi proaspătă. Pomii au un rol important în aceste zile, se transformă în adevărate cazemate sau locuri de pândă pentru a desăvârşi o bulgăreală zdravănă. Pas după pas, ajungi imediat într-un loc deschis care te atrage către un alt joc al copilăriei, la... la un om de zăpadă. Mai mic, mai năstruşnic, mai haios. E gata, chiar este trăznit. Hai, hai să mergem mai departe, să dam un ocol de parc. Un pas, doi. Lacul îţi fură ochii. Este de un alb imaculat, un alb pigmnentat pe margine ici şi colo,  de statuile de trestii rebegite, pare părăsit de orice strop de viaţă. Dar, mai ăncolo, la ecluză, prinde viaţă, parcă vrea săţi spună ceva despre primăvară. Dar ea, primăvara inmiresmată, eset departe, tare departe. Clipocitul este pregnant, stăruitor şi vesel, chiar e vesel. Apa se strecoara printe malurile ninse, parcă chicotind. Pârâiaşul este neaşteptat de zglobiu, parcă şi restul păduricii prinde viaţă în jurul lui, pomii parcă se apleacă să-l salute. Deodată zarvă, uite, uite, uite ce mari, albi şi frumoşi sunt. Sunt chiar doi. Doi dulăi albi, albi imaculaţi. Sau sunt doi pui de urs polar? Statui... încremenesc la primul semn. Te fac să-ţi doreşti o cabană, o cabană numai a ta, la margine de pădure, undeva la munte. Un ghiont mic în stomăcel mă trezeşte, îmi aduce aminte că trebuie să încheiem plimbarea, că trebuie să ne aprovizionăm cu ceva calorii. Le cunosti, caloriile zic, sunt bestiile alea mici care se pitesc in sifonier si-ti micsoreaza hainele de te fac să spargi oglinda şi portofelul.
Bafta şi plimbări relaxante!

Moaca

Moaca mea, moaca ta. Zi de zi în oglindă, ne chiorâm la moaca personală. Azi nu-mi place cum stă firul de păr numărul 1482, prea este zulufit, aşa că-mi fac freaza pe dreapta, ba nu, îmi fac coc ridicat. Dar dacă aş trage o vopsea, de ce să-l ţin aşa tern, şaten? Îl fac negru, negru cu reflexe albăstrui. Ba mai bine blond, un blond auriu, că şi aşa sunt o groază de bancuri despre blonde, şi eu sunt sub acoperire şi le dau peste nas misoginilor. Dar moaca de bărbat cu păr tăciune, şi să se vadă de la o poştă că real este cam gri spre alb? Părul, dar nasul? Mai bine-l tai, sau îl ridic, sau îl îndrept. Aşa-i? Ietete, am descoperit că am nişte riduri, cum le spune, da, da laba gâştii. Ar fi beton să le şterg, sau să le umplu cu chit de faianţă, că am dat cu o tonă de cremă şi ioc rezultat aşteptat. Eu zic aşa, dacă nu-mi fac ceva schimbări radicale, tăiat de urechi, pictat de sprâncene şi electrocutat părul, nu rezolv nimic. Pe naiba, ştiu că se poate şi fără, şi cu ditamai succesul de "mor duşmanii de necaz", asta ca să citez din "clasici".
Baftă şi imaginaţie nebună în faţa oglinzii!

Străzi

Cum vine cineva la putere, cum schimbă câte ceva. De la oameni, nume de străzi şi instituţii până la oraşe întregi. Dacă unii sunt luaţi de valul schimbării, alţii sunt luaţi de valul pupincurismului. Timpul trece, schimbarea se modifică, iar modificarea se schimbă, şi tot aşa. Acum, când se pare că punem la loc scara valorilor, de ce nu revenim la denumirile neoşe, şi aici fac referire la numele străzilor. Să rămânem cu denumiri parfumate de comunism, cum ar fi Republicii sau Moghioroş? De ce să nu avem denumiri româneşti sadea, cu specific local. Spre exemplu, la noi în Ploieşti, Republicii se numea Câmpinii, apoi Ferdinand I, sau Gheorghe Doja se numea Oilor. Cu al doilea exemplu nu sunt chiar împotrivă, fiind vorba despre istorie. Dar, am o mică idee, creaţă sau nu, om vedea. La fiecare stradă, să avem câte o plăcuţă cu descrierea succintă a denumirii. De unde vine, adică Câmpinii, că este ieşirea spre oraşul Câmpina este floare la ureche, dar Oilor, deoarece pe vremuri pe acolo treceau ciobanii cu stânele în transhumanţă. Sau Anul 1848, ce s-a întâmplat atunci. Sau, dacă strada are nume de floare, arbore, mamifer sau mai ştiu eu ce insectă, să fie o mică descriere biologică, ca la zoo de exemplu.
Baftă şi tradiţie!

Dacă...

Ia o cafea. O cafea sau un ceai, şi hai cu mintea hai-hui.
Vietate. Corp. Celulă. Moleculă. Atom. Atom lângă atom, moleculă lângă moleculă. Atmosferă. Aer. Gaze. Moleculă. Atom. Atom lângă atom, moleculă lângă moleculă. Adică fiecare moleculă este în contact indirect cu fiecare moleculă din şi de lângă această planetă? Doar vidul ne separă de alte molecule din alte lumi? Adică eu te ating, pe tine? Pe tine din oraşul din capăt de ţară? Pe tine din continentul de peste mări şi ţări? Pe tine din stepă, pe tine din Mumbai, pe tine din vârful munţilor, pe tine din centrul Londrei, pe tine din mijlocul pădurii,  pe tine din Awbari, şi pe tine... Dacă fiecare moleculă cu fiecare moleculă comunică, comunică şi fiecare vietate cu fiecare? Dacă, da, înseamnă că tu mă poţi simţi, si eu la fel? Aşa lucreaza şi gândurile?

 sau

adică să fim 

Baftă, un an fericit!
PS
Numai bine, la cam o oră să-l văd pe Morgan Freeman (ce super nume) cum întreabă: Oceanul gândeşte? Un grup de molecule din apă îşi schimbă structura şi proprietăţile cum nu poate să facă nimic altceva de pe această planetă, ca şi cum ar fi conştiente de ceea ce se află în jurul lor. Mai adăugăm că apa este esenţa tuturor vietăţilor? Înseamnă că ceva ne-a desprins de primordial?Moleculă lângă moleculă, lângă altă moleculă...