Cotletul lu' Kloo

Acuşica am terminat, şi vă povestesc stând la o cană de cafea, aburindă şi aromată de-ţi gâdilă creieraşul prin nări şi prin ochi, nu numai prin papile. Aşa că, uite cum a fost. Îmi era foame şi nu prea, aşa că având timpul de partea mea, am deschis larg uşa frigiderului şi am cugetat adânc, adânc, dacă să bag la maţ şi ceva legume sau nu. Am zis, da, căci sunt colorate, gustoase şi sănătoase. Cum să le fac, salată sau tigaie. Adică să le părpălesc o ţâră. Am încercat să-mi aduc aminte din sfaturile vreunui master chef, dar ioc, nici din google nu-mi venea nimic. Recunosc că mă inspir, asta este clar, e sănătos să-i urmăreşti pe alţii care sunt cu creierul mai dopat. Problema este alta, mă chiombesc în "teveu" sau în "computator", dar până ajung la faptă, cam fug ideile. Se pare că am creierul cam neted şi alunecă ideile afară din scăfârlie. Bine, gata cu vrăjeala ieftină cu ghivent, şi hai să-ţi spun ce-am făcut. Mai întâi am luat câţiva căţei de usturoi, adică doi, dar babani rău de tot, pe care i-am cojit, feliat şi pitit într-un castronaş, după care, i-am udat cu ulei de măsline şi i-am răsfăţat cu un praf de busuioc şi unul de sare. Apoi, am luat trei morcovi (care făceau cât unul zdravăn), curăţaţi şi feliaţi i-am transferat într-o crăticioară cu apă, numai bună de pus la fiert. Am luat un ardei capia roşu ca draq, un ardei galben-verde (cred că era oltenesc, corcit cu prazul), o roşie potrivită şi o ceapă mică, mică, pe care puteam să o cuprind în palmă fără probleme şi puţin porumb prefiert. Toate astea le-am tăiat feliuţe, feliuţe, sau fâşii, fâşii, cum îţi vine mai bine, le-am strâns într-o farfurie şi le-am presărat un praf de sare din mare şi piper multicolor. În paralel, am pus feliile de cotlet îmbălsămate de o zi jumate în sare, piper şi cimbru, la fript într-o tigaie neagră ca tăciunele. Morcovul fiert, dar încă ferm şi consistent, l-am alăturat fraţilor de găteală. Pentru ei, am luat o tigaie cu dedicaţie, doar a lor, am încins-o frumuşel, le-am pregătit o băiţă din unt de casă de la munte adus (ce mă fac că se termină untul de la Măgura), combinat cu ulei de măsline, ştiţi de care, d'ăla super-mega-ultra virgin. M-am jucat frumos cu toate în tigaie, ba învârteam răsfirat, calm, şi încet de la stânga la dreapta, ba stăteam şi priveam cu jind la ele. Începuse şi carnea să-mi dea de furcă, să o înfulec simplă, aşa, fără nimic, sau să am răbdare până sunt gata şi legumele. Mare dilemă. Imediat, am răsturnat şi usturoiul saturat de busuioc, sare şi ulei de măsline, totodată încercând să aranjez totul în paritate corectă, egală. Adică să stea ardeiul roşu şi lângă ceapa, usturoi, morcov, roşie şi porumb, nu doar pe lângă fracsu' ăla ciudat de galben-verde. Peste toată amestecătura asta, super mirositoare şi voluptoasă, am răsfirat câteva frunze semi-tocate de pătrunjel. Mai poţi? Eu încă înghit în sec, mai am o porţie oprită pentru Cătă. Deocamdată. Dacă mai întârzie, trebuie să gătesc de la capăt. Aşa... am mai pus o linigură de sos din roşii, ca să-i fac rost de ceva savuros pentru a lăsa la scăzut, nu am vrut să subţiez cu apă, era mai nasol, mai fad, părerea mea. La sfârşit am potrivit bucăţica (corect ar fi  - bucatele) de cotlet şi mare parte din legume, uite aşa, frăţeşte, în aceeaşi farfurie, şi am socotit de vreau ca aceste clipe să dureze mai mult, trebuie să le savurez, să le contemplu un pic şi să mestec mult şi bine. Ia dă-ţi cu părerea, cât a durat? Fix patru minute, trecute fix!
Baftă şi treci la tigaie!