Eu circul, tu circuli... el înjură

Şi tot aşa.
Trebuie să ne mişcăm, mereu, din punctul A în punctul B. De ce? Pentru că aşa e viaţa şi că putem! Mai nou, de vreo câteva mii de ani, şi că trebuie... trebuie să ne mişcăm fundu' la muncă. Unul merge cu auto-pingeaua cu toc sau fără toc. Câte unul dă la pedale, mai cu foc pe o biclă mai modernă cu 'nşpe mii de foi şi pinioane, sau mai cu hotărâre, pe un troglodit de Tohan. Altul mârâie şi pârâie asurzitor pe un mototr. Mai se învârte câte unul, pe "ştrase", cu maşina. Că aşa-i job-ul, că a câştigat la loto, că a muncit pe brânci sau a dat cu tifla (nouă sau statului), nu mai contează, cert este că mulţi se dau cu volanul. Mai sunt, mulţi, cei mai mulţi, care fac sport extrem, dimineaţa, la prânz şi seara. Visătorii lumii mai bune (cea de mâine că azi e închis), sunt cei care se suportă unul pe celălalt, unul pe toţi şi toţi pe unul, în mijloacele de transport în comun, adicătelea autobuz, troleibuz, tramvai şi pentru cei mai norocoşi... metrou. Ehe, despre tipul ăsta de deplasare, cu mecanizatele comune, e poveste cu multe peripeţii, de la plecare până la sosire, de vara până iarna. Îmi aduc aminte de dimineţile în care împingeam la fund de zor, să prind autobuzul de fără zece, că altfel ciuciu prima oră de şcoală sau lăfăitul cu cafeau aburindă înainte de primul client. Îmi aduc aminte de înghesuielile de la prima oră, când toţi deveneam lotul naţional de rugby. Îmi aduc aminte şi de miasmele din tipul verii, când preferam de multe ori să o iau la picor preţ de patru sau cinci staţii, fără să mă gândesc că sunt treizecişicinci de grade la umbră. Cum să-ţi povestesc, de toate astea mi-am adus aminte aseară, brusc şi instantaneu. Şi din păcate, nu cu mare plăcere, cu toate că se întamplau, vorba cântecului, atunci când eram tânăr fecior şi nu găseam vreun gologan în buzunar. Apăi, de ce? Că în toată povestea asta cu circulatul, cu călătoria prin şi cu autobuzul, mai găseşti şi nişte exemplare bipede, o încrucişare între moluscă-porc-bizon-hienă-şarpe-rahat. Scuze, ultimul nu este o fiinţă conform ştiinţei actuale, dar eu ştiu că este viu, se transformă şi pute rău, în povestea asta, îi pute creierul. Cum e să ai parte de un fizic matur, nici copil de dai cu capul de masă, dar nici bătrân lovit de Alzhaimer, aşa matur către tânăr, să ai grijă de tine, nu dezlânat dar nici marţial, să mai şi posezi un limbaj cuviincios, limbaj dublad de mult bun simţ? Cum ar fi? Cred că aş descrie un om normal cu ţigla pe casă. Dar ce se intamplă, dacă, uite aşa, ceasul-rău-pisica-treisprezece, te întorci de la muncă, ţi-a expirat abonamentul dar ai bilet (şi unul şi celălalt decontat de firmă), n-ai de ce să nu-l foloseşti, şi ai uitat luat de griji, să-l compostezi. Să-l bifezi, să-l înregistrezi, pe scurt... să-l validezi, şi dai nas în nas cu un posesor de legitimaţie, burtă, ceafă lată, miros pestilenţial, vocabular invalid şi o singură circumvoluţiune susţinută de o singură sinapsă? Şi, colac peste pupăză, tu eşti femeie! Crezi că "mirifica" vietate molusca-porc-bizon-hiena-şarpe-rahat o să-ţi sărute "mânuşiţele"? Ioc! Şi, nu că ar exista astfel de pretenţii, deoarece ai greşit şi vei plăti. Eu, tu, noi toţi, trebuie să respectăm ceva legi, şi aici doresc să rectific un pic, acel cuvant... noi. E vorba de noi, cei care prestăm ceva în viaţa asta nebună, nu fac referire la tagma ciorditorilor, fie ei buruieni din capu' statului sau găinarii de zi cu zi, că ăştia sunt iertati de zor, inclusiv cei din autobuz. că deh, sunt mulţi şi tari în clanţă. Să te ferească sfântul, în autobuz (să văd eu buruiană de politician mergând la muncă cu aşa ceva, că-l aplaud la scenă deschisă), să mai fie şi ceva ţigani, că eşti comparat cu ei de parcă toţi sunt lepra societăţii. Mă rog, femeia plăteşte pe loc, fără să crâcnească, ştiind că a greşit, dar să vezi norocul prostului, al burtosului-nevertebrat, noroc cât Asia de mare. De ce? Că femeia era singură, fără soţ iar lumea din jur fără spirit cetăţenesc. Păi, daca era barbacsu', îl păgubea de vreo două, aşa cum ştie el să ofere cu vârf şi îndesat, de băga trogloditul mâncare într-însul cu paiul, preţ de vreo doi ani. Ştiu că nu sună pacifist, deloc, şi nici nu doream aşa ceva, dar aş vrea să ştiu cum dracu' sunt angajaţi astfel de specimene? Ca şi controlor de bilete, nu e nevoie să fii absolvent de filologie sau limbi străine, ci de absolvenţi ai celor şapte ani. Şapte ani de acasă! De întâlniţi vreun astfel de biped, hai să-l facem de poveste, ca pe toţi cei de parchează aiurea, şi ca pe bizonii de-ţi dau fleşuri, şi ca pe...
Te pa şi lucididate!

PS
Fetelor, hai să daţi o tură prin sala de forţă sau karate, sau dacă nu, măcar folosiţi gentuţa din dotare... zbang peste ochi şi-n secunda imediată un pantof în globuleţe!  
PPS
Păcat de oamenii din spate, adică de acei oameni care trudesc de la cinci dimineaţa ca să se învârte roata pentru noi... toţi.

Explozie relaxată

Mă uit în jur. Zăresc feţe adormite, feţe triste, feţe frustrate... feţe terne. Feţe înconjurate de gri, alb, maro, negru şi bej. Ici-colo câte o pată de culoare, oameni cu zâmbet candid, cu gesturi vioaie şi haine plăcut colorate. Sunt tineri, majoritatea în buletin, dar câţiva şi în suflet. Cum ar fi să dormi înconjurat de culori luminoase? Să-ţi vezi dimineaţa în oglindă hainele râzând? Oare şi noi vom avea mai puţine riduri? Mă gândesc să propunem o lege buruienilor din cea mai mare clădire administrativă din lume, o lege care să interzică asocierea a două culori reci sau a două tonuri dintr-o culoare rece simultan, în ţinuta diurnă sau nocturnă. Dacă bucurăm ochiul, sigur bucurăm şi sufletul. Dacă bucurăm sufletul, bucurăm şi cuvântul? Putem trăi un pic altfel? Cei mai relaxaţi oameni, v-am mai spus, i-am întâlnit undeva departe de locurile noastre, tocmai lângă capatul continentului, şi nu sunt toţi bogaţi, nicidecum, sau din aceeaşi naţie. De curând am avut confirmare şi despre insulari. Nu trebuie să locuim la Ecuator, nu-i nevoie să geamă contul în bancă şi nu suntem condiţionaţi de vârstă. Doar să ne deschidem mintea şi sufletul. Zâmbet, relaxare şi politeţe. Cu ce să începem? E greu să reintroducem mulţumesc şi poftim? Dacă ritmul vieţii este de doi bani, de ce să nu-l schimbăm, măcar să-l pigmentăm, să-l aromatizăm, ca pe mâncarea preferată. Culoare în tot şi-n toate.
Te pa şi te provoc!

PS
Mulţam' Pici!

Terapie cu bere

Nu m-am scrântit, chiar cred într-o astfel de terapie şi m-am lămurit de etapele ei, şi de ce. Dacă nu eşti un băutor-cunoscător al zemurilor cu hamei, îţi propun să începi cu o bere soft. Soft la preţ. Cea mai ieftină, cea mai cea dintre toate berile îndesate în bidon din PVC. Aş recomanda pentru etapa a doua, o bere îmbuteliată în cutie din tablă, tot aşa, cea mai ieftină dintre toate nebuniile din piaţă, ai să găseşti, invariabil, o bere cu etichetă sclipitoare şi cu denumire ori ultra-mega-extra neaoşă, ori cu nume germanizat forţat, silit chiar siluit. Pariu că vei avea discuţii cu propria ceafă, că te presează, că te doare, că te arde, că... Etapa a treia, este o etapă potrivită pentru o bere rece, rece, rece, îmbuteliată în sticlă. În sticlă de juma', şi să fie blondă cu preţul asemenea celor pomenite mai sus. Ai şanse mari să dai de prima bere născătoare de furnicături, adevărate furnicături, pe limbă. Pentru explozii în omuleţ, mai ai o ţâră de aşteptat, nu mult, doar până la etapa numarul patru. Berea tare, aproape ca vinul. Etapa numărul patru implică şi o beţie pe cinste, beţie reuşită din cele mai puţine beri consumate pe timp de măsurare a nebuniei. Şapte, chiar opt grade, cam pe acolo se situează o bere straşnică, amară şi viguroasă. Tu? A doua zi? Straşnic legat de pat, cu o coadă de pisica-n gât şi pleoape viguroase. Viguros împletite. După o pauză forţată de jurămintele arzătoare, că nu vei mai bea o astfel de bere, şi anume, fără socoteală, e cazul să ţopăi la etapa numarul cinci. O bere spumoasă, proaspăt scoasă din butoi. O halbă, două halbe, un metru de halbe, o cizmă cu bere sau o glastră cu bere rece, rece, rece. Şi alune de pământ sărate... potroacă!  A doua zi dimineaţa? Apă la temperatura frigiderului, şi fără promisiuni care nu se vor onora peste timp.  Vine etapa numărul şase, pe şustache, pe şest, pe muteşte, pe tăcute. O bere mică, la sticlă, promovată intes la teveu şi să fie de sorginte vestică. De ce? Ca să începi să percepi şi să pricepi gustul unei beri corecte. Tocmai ai ajuns la pasul şapte, unul mare. Pe calapodul anterior dar treci de la blondă la o brunetă. Un sector nou, o târă mai pretenţios, care cere două-trei zile de exerciţiu. Gustul? Diferit, aproape de nerecunoscut darămite şi de comparat cu o bere populară. Pasul opt, sărim pe nefiltrate. Mama berilor! Berea dătătoare de fluturaşi în burtă şi mâncărimi în fund şi-n portofel. Eşti capabil de telefoane la ore nepotrivite şi plăţi de curierat, de pisat colegii la cap să te ducă şi să te aducă, să-ţi trimtă una-două, în doi timpi şi trei mişcări. Şi să nu-ţi mai raspundă la telefon! Dacă ăsta-i pasul opt, mai vine nouă, după? Da, e berea nepasteurizată, proaspătă şi fragedă ca viaţa la douăşunu' de ani. Ultima baută? Nu mai ştiu, s-a aşezat praful pe gânduri. Eram la un taifas, prin nouăjnouă, şi citeam cu bucurie pe etichetă; bere AZUGA. Şi mai citeam aşa: termen de garanţie, patru zile. Amice, mă opresc aici, mă duc să-mi iau un şerveţel, o baveţică ceva, că berea la care poftesc... e dusă, e topită, e amintire. De ce le-am luat aşa, în ordinea asta? Aşa am simţit că-i drumul drept spre înţelegerea gustului, calităţii, unei beri cu caracter, unei beri care să-ţi gâdile omuşorul şi să-ţi bucure seara alături de familie şi prieteni. Dacă ai sări direct în a mai bună, a mai lăudată dintre toate, oare ai putea-o compara? Ai înţelege-o pe deplin? Ca la maşini, dacă nu conduci o Dacie din optzeci, ai simţi pe deplin tabla care îmbracă o sută de cai? Ai aprecia timpul care te petrece în viaţă?
Baftă şi pas cu pas către relaxare!

PS
De la un program deşteptat de către englezi, am înţeles că, berea, te ajută să scapi şi de paraziţi, adică de limbrici. Deci, nu o să-ţi rupi mâna niciodată!

Amantlâc alimentar sau ghiveci nebun

Pe vremurile în alb şi negru, găseai în toate magazinele alimentare nişte borcane dolofane pline cu legume numa-i bune de răsturnat în cratiţă. În afară de roşii, toate celelalte erau legume neaoşe, aveai vinete, vreo două feluri de ardei, ceva dovlecei, fasole sau mazăre şi verdeţuri. Era felul de mâncare fast food de post al acelor vremuri, sau numai bun pentru cei lipsiţi de imaginaţie în bucătărie, sau şi mai şi, pentru cei sătuli de cratiţă. Apropo de ultimii, se pot divide în cei sătuli pentru că asta le este treaba, meseria, şi ceilalţi care nu o suportă în nici un fel. Eu habar n-am în care parte să mă bag, dar îmi aduc aminte de o vorbă de-a bunică-mii care glăsuia în momentele de dinaintea timpului gătelii prin bucătărie: ce dracu, inventează ăştia de toate, numa' o pastilă pe post de mâncare nu inventează. Da,da, scuze pentru cuvântul definitoriu în apelarea sfântului decăzut, dar ce să-i faci, unii suntem mai aplecaţi către biserică, alţii doar către religie, iar alţii mai laici, cum s-ar spune mai cu scriptura mai cu Darwin, fiecare cu ce-l doare. Ce zici, să ai un raft cu pilule de porc, pui sau creveţi, salată, peşte sau fasole, un ghiveci de pastile. Cam aşa este şi cu "amantlâc"(se foloseşte dar nu există) adică o încurcătură interacţională între doi sau mai mulţi indivizi, un ghiveci relaţional, exact cum se întâmplă şi cu legumele încurcate şi amestecate. Acum mă gândesc, şi ciorba este un ghiveci? Dar un ghiveci cu zeamă multă? Dar piftia, este un ghiveci mai rece? Mai posac? Eu unul, am ajuns la un ghiveci colorat, meridionalo-carpatin, venetico-neaoş, corcitura corciturilor, netezirea creieraşului.
Cum? Uite aşa! Am pus o idee (personală) lângă alta sugerată şi lângă încă una exprimată drăgăstos, şi aşa am ajuns la o tigaie plină cu cârnăciori proaspeţi îmbălsămaţi în unt şi ulei de măsline, şi înmiresmaţi cu ceapă, cimbru şi busuioc.

Aşa am dat startul. Apoi, am deşurubat un borcan cu o chestie interesantă, primă apariţie, care conţine pastă de roşii cât cuprinde, ciuperci de pădure, ceapă şi încă ceva legume în procente mici, micuţe, atât de mici, încât cred că a costat mai mult tuşul tipografic.

Legume am zis? Păi legume să fie. Fuga la frigider, şi retur agale cu gândul agăţat pe undeva, nu mai ştiu pe unde. Doar roşii şi morcovi, atât mai am. Dar... ding-dong... avem ceva în congelator, şi anume...

un amestec de broccoli, conopidă şi morcovi şi încă unul cu orez, morcov, ardei, porumb, mazăre şi numai ştiu, şi nici nu mă duc la gunoi să citesc de pe ambalaj. Nu mă duc şi pace, că apoi nu mai ştiu ce să scriu, deh, hardul plin. Aşa, am rămas la pasul următor, adică pastele. Da, ai citit corect, paste, adică nişte tagliatele bune, bune, bune, care se fierb repede, repede, repede, şi le amesteci cu ce vrei, că nu se lipesc deloc, deloc, deloc. Ioc!

Am uitat să-ţi spun, astea le-am fiert în paralel, vezi ce ne iubeşte tehnologia? Tra-la-la, aragaz cu patru... Până să răstorn pastele peste tot acest amestec ciudat, dar crede-mă, nebunie de aromă, am mai dat şi un praf de piper şi unul de sare. Ăla de sare, mic, un praf mic, mic de tot, că am mai dat şi la paste. La sfârşit, am mai învârtit tot amantlâcul, mai domol, mai vârtos, mai pe stânga, mai pe mijloc, şi pe faţă şi pe dos şi... gata!
Baftă şi bagă-ţi minţile-n cap, papă păpică proaspătă!

PS1
într-o juma' de oră şi ceva, hai, poate în patruzeci de minute sau în trei sferturi de oră, îţi prepari o masă caldă, colorată, gustoasă, aromată şi săţioasă.
PS 2
Dacă ai cumva pornire de a ţine postul, e bine, acum vezi câtă putere ai.
PS 3
Baftă, şi Paşte liniştit!

Pulpa urecheatului

Ce este adevărat, nu a fost doar una, ci patru, patru pulpe de urecheat. Am devenit iubitor de urecheat în cratiţă, datorită unui mare amator de gătit ceva vânat la cuptor - naşul meu. E, ca să ştii, naşul meu are o răbdare demnă de un călugăr şaolin şi o voinţă de fier. El are grijă de cărniţă, o mângâie, o dezmiardă cu mirodenii, o unge, uite aşa, până iese o minunăţie arămie cu crustă, dar zemoasă de mănânci până crapi. La cumpărături am pus ochii pe ceva iepurilă, mă gândeam cu Cătă, că n-am gătit niciodată aşa ceva. Aşa că ce să fac, să mă bag sau nu? M-am băgat, cum îţi spuneam, la atac cu patru pulpiţe de iepure. M-am dat prin "net" să văd şi ceva idei de cât se ţine la cuptor şi de ce, cu ce se combină şi de ce, şi când se mănâncă şi de ce. E grozăvie mare net-ul ăsta, am aflat că pot să ţin iepurele la cuptor şi patruzeci de minute dar şi două ore! Poftim! Dar am aflat că trebuie să-i pui musai dafin sau neapărat cimbru. Câte bordeie atâtea obiceiuri, aşa că m-am lăsat la mâna mea şi la ce am prin bătătură. Am pus o ţâră carnea în apă cu oţet, în frigider, preţ de juma' de oră, apoi am tolănit-o în tavă şi am mânjit-o cu ulei de măsline şi am îmbălsămat-o cu sare, piper şi cimbru. Atât! Cam treizeci-patruzeci de minute a stat aşa, bleagă, în tavă şi apoi am inundat-o în vin alb, cred că a fost cam de o cană plină ceea ce mă duce cu gândul la vreo două sute de mililitri, şi cam două căni şi un sfert de apă. Ca să socotim apa, eu zic că sa a adunat cam juma' de litru de apă. Apă de la Robinetul SA. Era să uit, în starea asta, carnea a fost însoţita şi de vreo patru căţei de usturoi, feliaţi ca pentru citit ziarul prin ele, şi un ardei roşu căpiat, tocat marunt. Să ştii că nu am apucat să încing cuptorul în prealabil, deoarece nu mi-a venit în minte (în prealabil), aşa că i-am dat gaz odată cu vârârea tăvii în trânsul, adică în cuptor. Iaca, uite aşa au trecut vreo trei sferturi de ceas, poate aproape patru, şi m-am trezit să văd ce mai fac pulpiţele urecheatului. M-am aplecat la cuptor, am privit şi m-am hotarat, adică am acţionat. Am scos tava şi am băgat în lichidul fierbinte, clocotitor, feliuţele generate de la trei morcovi lungi şi slăbănogi, o cutie de roşii cubuleţe (cred că era de vreo patru sute de grame) şi două borcănaşe de ciuperci feliate. Frăţie, nu ştiu ce naţie erau ciupercile, pot să-ţi spun că aveau o nuanţă de crem turbat şi păreau la origine a fi fost d'alea champignon, cred. După ce am amestecat un pic tot ce băltea în tavă, am tras plapuma de aluminiu la loc şi am pitit tava în burdihanul cuptorului. Acum nu ştiu ce să zic, să nu te mint, dar cred că a stat aşa în cuptor, cu butonul ţintit la doi, preţ de vreo juma' de oră. Văzând că nu vrea să scadă nivelul lichidului de tip sos, am dezvelit tava, am aruncat plapuma de aluminiu, şi am lăsat în continuare la bolborosit încă vreo juma' de oră, poate chiar patruzeci de minute, nu ştiu sigur, că m-a furat monitorul. La un moment dat, mi-am revenit din rătăcire şi am sărit ca ars la cuptor, de teamă să nu se ardă bunătate de cărniţă. Dupa o inspecţie aproximativă, că deh, dacă nu am mai făcut, e lipede că nu am habar, am socotit că e vremea să fac economie la bugetul familiei şi să opresc gazul. Stop! Scos tava la răcoare, cocoţată pe aragaz, adulmecat totul, privit chiorâş de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, am socotit că-i mai trebuie ceva. Ce? Verdeaţă! Uite aşa am tocat de îndată un smoc de mărar şi unul de pătrunjel, împletite ca să nu se creadă că fac separatisme între verdeţuri, şi am împrăştiat în toată tava, nu prea orănduit că nu am simţul simetriei. Iniţial, foamea nu-mi dădea târcoale, dar când nările mi-au fost gâdilate de arome şi ochii dezmierdaţi de explozia de culoare din tavă, pe loc am hotărât că pun stop la orice activitate mai puţin la cea de secreţie a acidului gastric.
Baftă şi poftă mare!
PS
Acum când privesc pozele, simt nevoia unui şerveţel, trebuie să-mi tamponez colţul gurii.  

Nedumerire. Una, două, chiar trei.

Avem DNA. Mare, tare şi vârtos, loveşte mai abitir ca voinicu' din poveste, taie căpăţâni cu paloşu' cel gros, de dimineţa până seara, mai ceva ca Făt Frumos în luptă crâncenă cu Zmeul cel bengos cu 'şpe mii de capete. Asta am înţeles, pe deplin. Tot DNA ne explică, prin gura slobodă a presei neaoşe, că se luau şpăgi în cotă de zece chiar de douăzeci de procente, adică până la o cincime din suma pusă la bătaie, să fie cheltuită pe nuştiu ce contrucţie, reparaţie sau dezvoltare de infrastructură, reţea de apă sau canalizare. Acuma vine nedumerirea, prima nedumerire. Dacă bugetul era ciuntit zdravăn, cu ce dracu au mai fost finalizate lucrările? Da, bine, ştim toţi, cu materiale de doi bani şi mână de lucru de un ban găurit tras cu tunul. Completarea nedumeririi, cine răspunde pentru execuţia lucrărilor? Dacă pe edilul şpăgar, l-ai prins cu smântână'n bot şi miere până la cot, cu lucrările cum facem? A doua nelămurire, când se vor lua banii înapoi? Adică sumele constate a fi fost ciupite, date cu jula, croşetate, şi mai ştiu eu cum dracu le-or mai fi spus pe la telefon, ele (sumele de bani) când se vor întoarce de unde au plecat? A treia nedumerire, ce se va face cu dragele sume de bani? Atunci când se vor întoarce în chimirul ţării? Tot aşa vor zace, cum zăceau banii anul trecut, ca nu cumva cineva, pe undeva, să dea o semnătură pe un contract de dezvoltare şi apoi să vină mascaţii? Altă nedumerire, asta aşa pentru viitor, când va veni altă sesiune de alegeri, lumea va rămâne nebună şi zăludă, şi tot pe strâmbi d'ăştia o să voteze? Ne trezim? Lucizi sau tot nedumeriţi?
Baftă şi atât, că de restul se ocupă DNA!

PS
Alo, Fisculeee... trezirea, jumuleşte pe cine trebuie, nu aiurea'n tramvai pe băbuţele de la piaţă.

De ce omletă?

Simplu. Gustul îl faci tu. Îl potriveşti, îl zăpăceşti, îl încurci şi îl descurci după pofta inimii, după ce ai în frigider şi în cămară ori, şi mai simplu, după cum te taie capul şi cât chef ai în momentul ăla. Sunt aşa topit după omletă, încât şi hotelurile le şterg din listă sau le păstrez, după cât de bine prepară (pe gustul meu) bucătarul omleta. Şi, pe bune de trebuie să fie prea bogată, nu, nicidecum. Trebuie să fie aşa... potrivită, uşor aurie, nci uscată dar nici zemoasă. Eu aş potrivi mereu omleta, aşa mai ca la ţară, cu ceva ceapă (verde frăţică, este vremea ei), şunculiţă şi mărar, dezmierdată cu un praf de piper şi înroşită cu un dram de ardei roşu căpiat. Aş mai pune şi o felie de brânză de oaie, dar când n-am, alătur chiar şi caşcaval. Aş prefera d'ăla afumat, dar acum n-am avut nici măcar aşa, e Vineri şi frigiderul începe să arate cam sexy, chiar nud pe alocuri. Sare, ce să zic despre ea, o ador, că-ţi amplifică nebunia de arome şi gusturi, dar asta doar dacă o potriveşti, nu eşti nici hapsân dar nici zgârcit cu ea. Eu, am devenit mai zgârcit, mă enervează că o găseşti în ce vrei şi în ce nu vrei, şi atunci trebuie să o drămuieşti din solniţă, altfel poţi să o sfecleşti, să-ţi sărezi mâncarea de o faci potroacă, numai bună pentru trezirea de după beţivire. Mă rog, să fie şi sare, dar doar un praf. Apoi, în farfurie am pus şi o roşie, nu prea dolofană dar cu un miros care te înrobeşte pe loc. Am scuturat şi câteva seminţe de chimen, tot zgârcit, să nu fie balanţa dată peste cap. Acum înţelegi de ce omletă?
Baftă şi poftă mare!

O treabă picantă

Picant, chiar obraznic de picant. Trebuie să-mi cumpăr o pipetă, că altfel am să mă mut în garajul pompierilor. Îmi place ca mâncarea să fie aromată, să-mi gâdile nasul. E o încântare să ai o farfurie curcubeu, culorile să se întrepătrundă şi să-ţi bucure ochiul. Gustul, da gustul, să nu fie prea echilibrat, să mă pleznească uşor peste papile indiferent de-i ardeiat sau picant, să fie prezent, să mă salute la fiecare mestecare. Toate combinate, după pofta inimii, îţi impulsionează viaţa, te trimit în viitor, în visare şi în dorinţă. E, de data asta am poftit la ceva marin, la ceva ce n-am, aşa că am purces la o combinare neaoşă marca Liviu. Pe lângă taglietele minunate, gata preparate, am pus mâna pe un sos ţărănesc cu denumire savuroasă meridională, un sos de busuiuoc cu aceeaşi origine, sare de Cacica (sic!), piper multicolor şi o conservă cu hering în ulei. De ce conservă? Că-mi plac vieţuitoarele din apă şi că habar n-am să le deosebesc pe cele proaspete de cele mai puţin proaspete. Şi mai este o chestie care este mai mult o scuză, n-am pricepere de loc, dar ioc nu glumă, la filetat peştele. Sunt bâtă! De fiert pastele a fost floare la ureche, de scos peştele din conservă (mă jur că nu i-am încercuit şi somat să zboare afară) şi învârtit prin sosuri, idem, uşor ca şi cum ai duce un fulg în spate şi să nu uit, am pus un pic de sos de ardei iute. Un pic, un vârf de lingură, mai puţin de o juma' de linguriţă. Cu regret, iniţial, am pus doar atât. Am zis că mai pot potrivi gustul, dar bine am facut că am porţionat aşa. După aşezarea în farfurie a amalgamului, am lăsat la răcit cât să pot îmbuca, dar ce să vezi? Frige al dracu' şi nu de la temperatură, de la ardei? Sigur de la ei! Oare dacă pun pastă d'asta în calorifer, la iarnă, mai am nevoie de altă sursă de încălzire? A trecut o juma' de oră şi simt gura ca dupa o injecţie la dentist, ca după ce aş fi băgat în gură un bax de gumă super-mega-ultra mentolată şi combinată cu urzici de soi din râpa dracului.
Baftă şi apă rece!