Se spune că băieții rămân băieți și atunci când cresc mari și au familie, au copii și chiar nepoți, că se joacă toată viața și doar valoarea jucăriilor se schimbă.
Când eram țânci ne jucam în fel și chip, cu și fără obiecte, cu și fără jucării, dar printre cele mai palpitante erau pac-pac sau hoții și vardiștii, ne "înarmam" cu pistoale din plastic sau "fabricate"din bețe, cu țevi și cornete, ne împărțeam în două cete și ne piteam, ne căutam și ne împușcam într-o larma de nedescris. Îmi aduc aminte că ne cream adevărate scenarii de joc, cu învăluiri și pânde, după pomi, după burlane, prin beciul blocului sau efectiv pe câmp prin lanul de porumb sau floarea soarelui.
Anii au trecut, câte unul mai pocnește bile cu vopsea, sau rupe tastatura în două la Counter Strike, dar gândul că ai putea să transformi joaca în realitate, distracția în durere, comedia în tragedie...
Unii se cred încă țânci și că joaca continuă, este de neimaginat unde au ajuns "jocurile"puterilor, a sceleratiilor care nu se pot desprinde de povesti, de fantasme și gânduri aburite de votcă și whisky, la șuete cu papițoi politruci și trese obținute în birou. Când un pierdut al sorții se crede Creator, ar trebui să intre la un duel, să-și hotărască soarta direct, pe propria piele, să sângereze, să sufere, să simtă durere, să-l plângă a sa Mamă sau Soție, să-l plângă Tatăl și Frații, sa zaca luni de zile pe un pat de spital, sa simta ca se scarpina la mana amputata, sa nu aiba pe ce sa-si potriveasca ochelarii, nu sa lupte prin visatori cu ochelari de cal sau oameni luati de la plug, de la strung, de la cabinetul medical, in potriva vointei lor!
Sa ne jucam este magic, este dovada de inocenta si este bucurie pura, dar sa nu ne luam joaca in serios niciodata, sa nu uitam sa ne bucuram de ce avem mai de pret: viata!
Baftă, să ne jucăm până la adânci bătrâneți!
