Dorința. De mult timp tânjeam după o râșnițâ de cafea. O râșniță manuală. M-am uitat pe net, am călcat vreo dou talciocuri, am intrat prin magazine de vechituri dar parcă era ca un facut, să nu intru în posesia vreuneia. Ba erau la niște prețuri de-ți speria sinapsele, ba incomplete, ba făcute din bucăți, ba reparate aiurea rău de tot, ba... Nicicum! Minunea. Dar cum Dumnezeu face cuib berzei chioare, așa am găsit o râșniță în bucătăria casuței de la țară, cum nici cu gândul nu gândești dar totul se potrivește. Cafeaua. Ce cafea boabe să-mi iau? De unde cumpăr? O fi bună? E prea prăjită? O fi prea acidă? Și uite așa, ieșind dintr-un magazin dau cu ochii de altul, cu mirodenii și cafea, intru pur și simplu și cer 50 de grame din prima pe care-mi pică ochii. Habar n-am ce nație este dar miroase bine. Râșnirea. Mă uti atent la toate componenetele râșniței, ele par la locul lor și-mi spun că-s ruginite dar au chef de treabă. Ce minte zglobie am, noroc că nu vin cei cu cămășile cu mâneci lungi, așa că torn câteva boabe ca să fac o curățire în interior și apoi torn, din ochi, cu precizie ioc, vreo mai multe boabe și încă câteva. Fix câteva! Cât durează să râșnești pentru o ceașcă? Preț de călcat două cearșafuri și o față de pernă, sau mai sigur, cât să pui țara la cale și să te gândești că-i bine să faci marcă înregistrată pentru un nou exercițiu de forță pentru la sală. Prepararea. Am luat ibricul din cupru de la Victor Romanes, am pus apă măsurată până-n buza ceștii și am pus la foc mic, imediat și cafeua, amestecând până la omogenizare. Adică până am încorporat cafeau pe deplin în apă, așadar până am creat o suspensie bine distribuită în fluid. Până una-alta, am lăsat pe foc până a început să se umfle. Și gata! Nu-ți mai zic nimic, mă apuc de băut cafeaua, că altfel se răcește și trebuie să o iau de la capăt, și problema este ca nu mai sunt cearșafuri de călcat!
Baftă, să ai bucurie în fiecare ceașcă!
