Salată şi atât

Alergat pe drum, dis de dimineaţă printe picături reci de ploaie mocănească, începi să te simţi ca un ogar de slab şi hămesit ca o hienă cheaună sub soarele dogoritor al savanei. Ajuns în cuib, încep să arunc priviri înfometate prin frigider. Prima mişcare, încep să rezolv un gând ivit pe drum. Adică să fac crutoane, mai bine zis pesmeţi frăţioare. Şi încep să tai cubuleţe câteva felii de pâine, în timp ce cuptorul duduie, pocneşte şi trosneşte. Simultan, când pâinea începe să se deshidrateze, să se răscoacă şi să se bronzeze uşurel, arunc hainele cât colo şi trec în civil, adică în ţoalele de tolăneală. Am uitat să-ţi spun, peste cubuleţele de pâine am presărat din râşniţa pomenită şi răspomenită, un praf de sare de mare în combinaţie cu verdeţuri aromate. Pe de altă parte, am început să zămislesc într-un castron, un amestec de legume şi alte felurite trebuincioase: roşie pârguită (mai bine zis, două), ardei gras galben şi unul zăpăcit şi verde, măsline cam o duzină, doi castraveţi d'ăia mai pirpirii şi curbaţi, brânză grasă de la poalele munţilor, şunculiţă tăiată firişoare, piper multicolor, ardei pişcăcios, ulei de măsline căteva gâl-gâl-uri aruncate în spirală... şi gata. N-am avut chef de ceapă sau usturoi, nicidecum de varză roşie. De ce-i spune roşie dacă este mai mult indigo? Peste amestecul pomenit, bine învârtit şi ameţit, am presărat pesmetul aromat, apoi iar am trecut la o ameţire în forţă. Totu-i gata. Dar ia să pun într-o farfurie, să văd cum arată şi cât arată. Frăţie, acum îmi dau seama de ce mă cam căzneam cu dânsa, cu salata, e cam pentru două, chiar trei persoane. Şi cică slăbeşti din salată. Ce-i mult nu-i bun şi ce-i bun nu-i mult. Aşadar, am de ales. Ori fac mai puţin, din bucăţele mai mici ori nu mai mănânc singur! Că altfel ce să fac, nu pot lăsa în farfurie şi nici să mă uit urât la cântar, nu vreau.
Baftă şi sănătate!

La tavă, punct.

Preparatele la tavă sunt binevenite în zilele geroase, crează o atmosferă caldă, familială şi un miros... un drag de masă...
Bine, în una din zilele trecute, am dat start la un astfel de gând, adică hai să-l pun în practică. Toată afacerea în treaba asta, atunci când vrei să pui ceva la tavă, în cuptor, este să nu-ţi fie foame. E invers ca la cumpărături. Dacă la cumpărături te duci cu maţele gheorţăind de foame, pui de toate în coş, una peste alta, vrei nu vrei, spargi cotele de avarie din  buzunar, că deh "urlă foamea'n noi, tra, la, la,la, şi cu ea urlăm şi noi, tra, la, la, la". La găteală, trebuie să ai stomacul aşezat, să nu-ţi dea ghes nici un gând de grabă, de zor netrebnic, trebuie să-ţi aşezi gândurile pe cât se poate. Aşa că, după ce-am înfulecat niscaiva răcituri, am purces la aşezat în tava din sticlă neînfricată la temperaturi mari: un strat de cartofi tăiaţi felii urmat de feliuţe de morcovi aruncate cât de cât simetric, fâşii de ardei gras, unul galben şi unul mai pezevenchi, aşa mai verde închis, piper multicolor şi sare de mare, frânturi de usturoi aruncate prin toate cotloanele tăvii, ceapă fideluţă presărată de colo-colo. Peste toate astea, am aşezat feliile de cotlet ninse cu măghiran din belşug, apoi, am aruncat printre bucate un ardei iute feliat, ineluşe, ineluşe. A urmat rândul doi cu felii din cartof, cu sarea şi piperul de rigoare. Două căni de apă şi câteva gâl-gâl-uri de ulei din măsline au întregit mixul de vegetale şi animale. Sincer, mă bătea gândul să pun şi ceva felii de ghiudem, dar am zis (din păcate, cred) pas, pun data viitoare. Între timp, cuptorul a început să se înfoaie, să răspândească o căldura îmbietoare la devorat mâncare, la ucis oale pline cu sarmale dacă se poate. Bag tava în cuptor, şi încep a socoti dacă e bine o oră sau două... oi vedea, zic, mă uit din când în când şi hotărăsc mai pe văzute, mai pe încercate, dacă este bun de scos şi ospătat. Trece timpul ca nebunul, acuşica trece ora şi hotărăsc că mai trebuie, dar să-i pun un pic de vin roşu, nişte fetească neagra d'asta muntenească şi câteva felii de roşie dodoloaţă pentru un gust mai împlinit. Mai trece aproape o juma' de oră şi zic în sinea mea... Livache, mai dai câteva butoane şi apoi e gata. Am mai dat câteva butoane, am mai tăiat, am mai rescris, am şters, am băgat ceva slide-uri şi m-am trezit că-i gata. Prezentarea. Dar, tava!? Zbang, un miros cu tentă de ars mă pocneşte în inima creierului, îmi rupe orice gând de linişte. Leit coiotul din povestea desenată, îmi pică faţa. Totul arată ca după o glumă nesărată. Am dorit o friptură la tavă, cu ceva legume şi cartofi uşor arămii, şi am o tavă cu ceva carne, pe undeva legume şi unii cartofi vulcanizaţi de sticlă iar alţii bronzaţi ca o piţipoancă neghioabă. Să o arunc, să nu o arunc, să gust să nu gust, ce draq să fac? Gust... mănânc... mă înfrupt! E belea de bună! Carnea... e carne la înfăţişare, a fost pătrunsă de ardei, usturoi, ceapă, cartofi, morcov şi mirodenii, un gust... Dar, acolo unde este şi ardei iute, e iuteee!
Baftă şi ochii pe ceas!

Amintiri de mic dejun

Dimineaţa pe răcoare, aşa cum spune fermecător cântecul, şi comic totodată, te cam apuci de înfulecat un mic dejun mai mult sau mai puţin copios, mai mult sau mai puţin plin de cafea. Cei care lucrează în lumea calmă a vânzărilor, o cunosc, o simt pe propria piele, zi de zi, abia respiri între cafea şi presă (online bibicule, ce să mai), cafea şi ţigară (pentru unii), cafea şi telefon-deştept. De ceva vreme, să tot fie vreo trei ani, am redat dimineţilor acea savoare caldă, aromată şi săţioasă de care mă bucuram în copilărie şi adolescenţă. Mic dejun cu ouă, preparate în fel şi chip, ochiuri la capac sau prăjite, simple sau scufundate în tot felul de brânzeturi mai neaoşe sau venetice, ouă zbuciumate cu şunculiţă, brânzeturi, mirodenii şi verdeţuri care mai de care mai aromate, mai inedite (pentru mine), în mixuri instantanee, sandwich-uri mai plate sau mai "turnuleţ" mai simple sau mai istovitoare, toate acompaniate de ceaiuri de tei, mentă, verde ca verdele că-i verde, fructe de pădure sau cu cine ştie ce origine bizară sau cu aromă fistichie, lapte dulce cald sau rece, câteodată un derivat mai grăsun (la propriu), sau pur şi simplu...apă, că-i cea mai bună dintre toate. Când mă apucă pandaliile, strecor şi câte un bol cu lapte în care înec un amestec planetar de cereale şi fructe. Dar, micul dejun care m-a întors la copilărie, din păcate doar cu gândul, e unul banal, atât de banal că-mi vine să urlu la stele şi în oglindă, că-s mare tăntălău de nu m-am prins mai demult, cum stă treaba cu teleportarea. Acum trebuie să-ţi deschizi mintea, nările să-ţi freamăte în aer, şi ochii să-i închizi de-ndată, dar lin: pâine prăjită cu unt şi sare. Căldura căminului, aroma căminului, gustul căminului. Am fost cucerit de gânduri, de trăiri atât de intense, încât următoarea dimineaţă am repetat experimentul. Pâine prăjită, un praf de verdeţuri italiene (care au sare de mare, rozmarin, cimbru, boia de ardei dulce, busuioc, tarhon şi piper roşu), asta pentru o savoare magnifică, un miros sublim şi un gust divin (dacă-mi permiteţi) peste care am tolănit o felie de telemea neaoşă, get-beget din muscelul sibiului şi o explozie de gust asezonată cu roşii mici, pitice, cât unghia de la degetul mare, culese din grădina de ţăran sadea, câmpean român fără fiţe de fermier plin de concentrate. Cât am putut mânca? Dacă mai înfulecam o felie... adormeam la loc, leşinam, alo SMURD-ul, 112, altceva nimic.
Baftă şi poftă cât cuprinde!

paste cu orătănii din mare

Alergi pe butoane, buricele degetelor devin plate când deodată gândul fuge de nebun, dar rău de tot. Aleargă zănatec şi face duet cu ghionturile scurte dar acute, din stomac. Foame, îmi este foame. Ce naiba să înfulec pe repede înainte? Paste. Paste cu...Cu ceva carne, dar nu carne de carne ci altfel de carne. Da, am o chestie în congelator, o scot repede, mai beau juma' de litru de apă şi rezist până pot să aranjez ceva în cratiţă sau tigaie, sau în orice, doar să mănânc ceva. Cam aşa zburau ideile, cuvintele şi acţiunile, prin mintea mea cea fără stăpânire de stomac. A venit timpul, am emoţii mari rău de tot. Habar n-am dacă va fi comestibil, dacă măcar eu voi putea gusta, mânca, ostoi foamea. Aşa.. O cratiţă în care am vărsat câteva gâl-gâluri de ulei din măsline, cam vreo cinci-şase linguri, în care am rostogolit feliuţe de usturoi dintr-un căţel jumate. La foc mic. Două roşii pârguite şi aromate, tocate cubuleţe la cuţit, şi un ardei roşu, d'ăla căpiat, tăiat şuviţe, şuviţe lungi, tot la cuţit. Între timp pastele se bălăcesc în apa clocotită. Răstorn roşiile şi ardeiul, răspândesc prin cratiţă, oregano, busuioc, piper multicolor şi un praf de sare. Amestec şi bălesc, amestec şi vreau să mestec. Mireasma împresurează toată casa, îmi vine să mănânc şi cratiţa. După circa cinci minute, împrăştii prin cratiţă toate orătăniile marine disponibile în caserolă. Le zăpăcesc, le învârtesc şi le răsucesc până se îmbibă de tot sosul aromat şi sosul se îngemănează cu scoicile, puii de caracatiţă, ţâncii de creveţi şi bucăţile de calamar. Gata! Totul pare potrivit pentru o masă delicioasă. Nu-i ca-n litoralul Andaluz, dar mă unge pe inimă şi-n stomac, iar în minte pluteşte abur de vacanţă. Dar...din nou la taste, dar cu zâmbet în colţul gurii şi cu răsfăţ prin gâtlej şi pântec.
Baftă şi spor la imaginaţie!

PS
Dar cafeaua!?

Ceramica - vasul wc

Îl vedem zilnic, îl privim cu dispreţ, dar îl folosim zi de zi , (unii) fugim de el, nu putem trăi fără el, ne este martor, ne este confident, ne este stimulent, ne este... Batem la uşi, alergăm disperaţi din colţ în colţ, vânăm toalete mari, folosim copaci, tufe sau dâmburi, pe scurt... vrem linişte şi intimitate.
WC-ul este tronul personal. WC-ul este obiectul fără de care ziua ar fi mult mai grea, infinit mai dificilă. WC-ul este obiectul care ne ajută să ne relaxăm, să gândim, trebuie să recunoaştem că multora ne-au venit idei năstruşnice, măreţe în timp ce ne concentrăm la maţe. WC-ul este obiectul care-l curăţăm cu greaţă, în silă şi cu cele mai puternice produse de igienizare (stupidă utilizare a produselor acide). WC-ul este obiectul de care ne împiedicăm în baie. WC-ul este suport, scară sau scaun atunci când facem curat în dulapul din baie. Ce WC pun în baie?  WC-ul poate fi produsul care ne înfrumuseţează, ne decorează baia. WC-ul poate fi ajutorul în curăţenie, rapid şi eficient, dacă alegem o soluţie adecvată. WC-ul ne poate ajuta să creăm spaţiu suficient în camera de baie. WC-ul ne poate ajuta să păstrăm curăţenia eficient şi timp îndelungat. WC-ul ne poate ajuta să economisim apa. WC-ul ne ajută la igienizare. WC-ul poate ajuta la crearea unei băi cu stil. WC-ul te poate personaliza. WC-ul te poate însufleţi, te poate face să surâzi, să priveşti altfel dimineţile, şi să simţi altfel serile târzii.
WC-ul poate colora viaţa.
Baftă şi alegeri lucide & fericite!

O viaţă - orăcăit şi vânătăi

Totul a început într-o..
După cum se spune atunci când nu ai inspiraţie... am văzut lumina zilei într-o noapte fără stele.
Bine, acum ştiu, stelele sunt mereu acolo, şi dacă ne luăm după unele scrieri, ele ne protejează în fiecare clipită a trăirii, pulsează odată cu inima noastră, la unison. Bum-bum, bum-bum, bum-bum, aşa în surdină, abia şoptit dar plin de energie, te va însoţi până...până treci dincolo, până îţi iei rămas bun de la Soare, plante, vieţuitoare şi... Şi toţi oamenii care-ţi sunt dragi. Drumul nu e lung, dar aşa pare la prima rază de conştiinţă, îţi doreşti să ajungi undeva spre mijloc de drum, cât mai repede. Să ai aşa, la treizeci de ani, să ai putere, în trup şi-n fapt, să ai tinereţe în chip şi suflet, să ai fericire în ochi şi în jurul tău şi bani în buzunar. Bani, bani şi iar bani, o nenorocire fără de care nu putem trăi, un lucru al naibii de necesar în timpurile noastre. Dar, să mă întorc la noaptea fără stele. Nu ştiu dacă energia noastră memorează prima "noapte fără stele". Oare e noaptea facerii din chin? Sau noaptea unirii, plină de iubire, dorinţă şi visare? Poate pare că bat câmpii, dar eu sunt convins că ştiu momentul de "noaptea fără stele" în care a pornit la drum năzdrăvanul meu. Aş fi vrut să ţin minte prima lumină, lumina care te scaldă, îţi spală faţa în prima clipă de tremur, de teamă a tot ce te înconjoară, lumina care te scoate din căldură, calm şi confort, din întunericul mângâiat de mamă şi de tată. Oare urlăm din răsputeri, de dorul primei case? Aş fi vrut să ţin minte prima alinare, prima îmbrăţişare, atunci când eşti cuprins cu dragoste, când ochii râd în lacrimi şi sunetele se şoptesc pentru primele vorbe... copile. Aş fi vrut să ţin minte, să am în ochii minţii, agitaţia, frenezia sângelui din jurul meu. Sângele senior, sângele tânăr şi sângele copilăros, pe toţi care au dat o ursire, un surâs, o mângâiere.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Clipit, dormit, mâncat, sughiţat, căcat, schimbat, orăcăit, clipit, şi de la capăt. Aşa am făcut primii paşi în drum, am parcurs fără simţire, preţ de câteva luni, când am încercat primele senzaţii tari. Al naibii de tari şi cu dureri foarte tari. Ietete, ceva îmi creşte în gură, e alb, strălucitor şi doare al naibii, şi dă frisoane, şi diaree, şi... şi m-am săturat, nu mai vreau oase-n gură. Cam ăsta o fi fost primul gând? Păi aşa cred, că-i mai la îndemână să sorbi lichide şi să molfăi ceva pasat. Cam ca seniorii ninşi. Se pare că începutul de drum seamănă izbitor cu sfârşitul lui, şi mă gândesc să le dau dreptate, din ce în ce mai des, strămoşilor care se bucurau pentru cel plecat la marele drum. Începem şi terminăm căcăcioşi, căpoşi, mofturoşi, neînţeleşi, cu treziri în miez de noapte, când restul lumii savurează somnul dulce, nehotărâţi dar cu un zâmbet tâmp sau hâtru ştanţat pe chipul senin, suntem oricum, numai cum doresc cei din jurul nostru nu suntem, nici măcar o clipită. O trăire care ne supără, acum conştienţi, şi o regretăm amarnic în timp, tot conştienţi.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Durere şi vânătăi. Azi una, mâine alta, păi ce crezi, ai învăţat uşor să stai în două? Să te mişti ca un adevărat biped? Nicidecum, mai o trântă cu fundul, mai o ciocnire de masa din sufragerie (alea mari cum erau pe vremuri, cu scaune imense şi confortabile), mai o bâţâială pe lângă mobilă, şi asta nu aşa simplu, ci cu tras de mileuri, bibelouri sau ochelarii lui bunicu, orice este la iveală, în calea ta şi a paşilor tremuraţi şi bălăngăniţi ca un beţiv ieşit la aer curat, trageri de toate obiectele care în viziunea noastră, de ţânci naivi şi neştiutori, ne poate da un sprijin, un ajutor benevol. Astea sunt primele ţepe, primele învăţături din viaţa noastră. "Nu tot ce vedem este aşa cum credem" sau "mulţi văd, puţini cunosc" sau "unde nu-i cap, vai de picoare" că varianta deocheată o pomenim mai târziu, atunci când o învăţăm cu adevărat, nu atunci când recunoaştem că am învăţat-o.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Sănătate şi fericire!

De peste mări şi ţări, la munte şi la mare.

Emoţiile apar mereu, trăim cu ele zi de zi.
Dimineaţa te bucuri de soare, în altă dimineaţă te bucuri de ... dimineaţă. Te bucuri de o floare, dar de o faptură care n-ai vazut-o de mult. Ai pe cineva departe? Fizic, dar nu sufleteşte? Se spune că nu este nimic imposibil, de nefăcut, de nereuşit, trebuie să-ţi doreşti. Şi atunci când mai mulţi îşi doresc, nu ştiu cum se face, dar lucrurile se aranjează, parcă magic. O fi la mijloc forţa naturii, sau a bărbosului, sau a sângelui? Habar n-am. Dar m-am bucurat acasă, la munte şi la mare, şi ştiu că mă voi bucura şi altă data, voi avea emoţii peste mări şi ţări.
Trăim cu speranţa, trăim cu dorinţa dar uităm să traim, să trăim clipa, să savurăm momentul, să savurăm oamenii. Treci un prag, nu-l vezi, dar îl simţi, te copleşeşte, te pune pe gânduri şi te face, în final, să accepţi. Începi să-ţi doreşti clipe nemuritoare, scăldare în zâmbete, seri cu sfadă, ţânci gureşi, în zile fără sfârşit şi drumuri fără capăt. Zile cu emoţii, cu dimineţi pline de făpturi, când îţi doreşti să fie toţi cu tine, şi cei care pot şi cei care...
Emoţii pentru sânge proaspăt, la început de drum.
Emoţii pentru sânge tânăr, la început de drum.
Emoţii pentru ...
Sănătate şi fericire tuturor fraţilor!  

Aici, ROMANIA! Aici DACIA!

Dragilor,
dragi ROMÂNI/DACI, avem o ţară minunată, cu păduri răcoroase, câmpii roditoare şi ape limpezi, o ţară în care se poate trăi mereu în PACE. Este ROMÂNIA/DACIA strămoşească, ţara noastră pe veci, ţara în care am tolerat toate seminţiile aciuate din varii motive, i-am acceptat (mai geu) chiar şi pe cei cu gând de jaf şi stăpânire venetică. Le-am dat un petec de pământ, să trăiască, să-şi facă un rost, un trai mai bun comparativ cu stepa de origine. I-am salvat de bolşevism, le dăm un ban pentru căldură, le dăm un loc de muncă în Cluj Cluș Castrum Clus, Bucureşti, Iaşi, Craiova sau Constanţa. Şi? Şi tot degeaba. Visează ciori vopsite, pere mălăieţe, totul din cuvinte meşteşugite de către vânzători de neam şi ţară, de către coţcari maghiari şi cartofori secui. Oamenii de rând habar n-au ce se întâmplă, cum "conducătorii luminaţi din u.d.m.r." se îmbogăţesc pe cârca lor, cum strâng ruble peste ruble, totul pentru propriul buzunar. Oamenii de rând, maghiarii, secuii maghiarizaţi şi ţiganii maghiarizaţi, îşi doresc să aibă pită pe masă, să simtă viaţă sănătoasă cu copii fericiţi fără părinţi plecaţi peste mări şi ţări. Mă uit în zona de curbură, interiorul arcului Carpatic, cum ţăranul ROMÂN, indiferent de etnie, împarte aceleşi greutăţi ale vieţii indiferent de-l cheama ION sau GHEORGHE, Janos sau Joszef, Jal sau Tobar. Păcat, să ai o naţie, o seminţie, pricepută la creşterea cailor, meşteşugul lemnului sau la ţesutul bogat înflorat şi să nu înţelegi vrăjeala de doi bani a politicienilor mânjiţi. Dar, cine-i vinovatul principal? Politicul, şi în special marele partid roşu, care-i invită la masă,  ilegal, îi hrăneşte hulpav din banii publicii. Politicul este vinovat, cine permite în Sovata sau în Praid să se vândă produse artizanale vopsite, ştanţate sau scrise cu ungaria mare!? Politicul acceptă imnul şi steagul ţării vecine, în situaţii nepotrivite, în locuri publice. Politicul este ameţit de beţia puterii şi permite fărădelegi în propria ţară, în sânul ţării. Explicaţi clar ce se doreşte cu această mireasă numită ROMÂNIA/DACIA, ce doreşte acest mire numit UE. Explicaţi cum îşi vor desfăşura viaţa, dezvolta cariera profesională, cum vor călători, totul în situaţia (ne dorită, absurdă chiar) unei autonomii clamate în umbra scorburii. Puteţi să explicaţi? Puteţi să explicaţi ROMÂNULUI/DACULUI de rând, de ce trebuie să suporte inepţiile unor bipezi lipsiţi de scrupule şi îmbătaţi de ochiul draqului?
Ardealul este ROMÂNIA/DACIA, Transilvania este ROMÂNIA/DACIA!
Baftă şi luciditate!

https://www.youtube.com/watch?v=1fxHa78t2_Y

Cu scrisul/înscrisul pe frunte

Mergi aiurea pe drum, vezi şi te cruceşti. Stai la televizor, vezi şi te blochezi. Citeşti în ziare, vezi şi te enervezi. Asculţi la radio, auzi şi amuţeşti.
Orice om din ţara asta (şi încă câteva de jur împrejur) încearcă să se exprime, să se facă înteles, să comunice un gând, o idee, o trăire, ceva anume, orice vrei şi ce nu vrei până la urmă, să-ţi zică treaba lui în limba noastră neaoşă, bogată şi mieroasă. Avem o limbă fantastică, recitată în veacuri, cântată şi doinită de milenii. Unii o cunosc mai abitir ca un academician, alţii mai exersează la telenovele, sau cântă melodios ca un saltimbanc pârât din marginea talciocului. Alţii sunt prietenii bibliotecilor, iar unii ai asului de treflă. Unii scormonesc în internet şi află ce-i corect, alţii sparg butoanele în două la jocuri "educative". Nu-i o ruşine sa nu cunoşti perfecţiunea (dacă o exista cumva), nu-i o ruşine că nu eşti de nota zece (eu nu sunt), dar e o ruşine să nu întrebi, să nu-ţi frămânţi neuronul măcar o clipită-n plus. Ce vei vedea, e într-o vitrină, undeva aiurea în ţara asta mare şi minunată. Dar ce ne facem cu cei de "pe sticlă", cu cei ce aruncă vorbe în eter, dar ce ne facem cu buruienile (politicieni şi/sau coţcari) care nu vor să fie cultivaţi pe ogorul limbii noastre?
Baftă şi hai să citim (încă) o carte!

Braşov

De fiecare dată când mă plimb hai-hui pe la poalele Tâmpei, descopăr câte o nouă faţetă a istoricului oraş,  câte o faţetă, ca la diamant. Acest diamant începe să fie şlefuit din ce în ce mai bine. Mai strălucitor şi cu reflexii în culori, mii şi mii. E greu să cuvântezi că ai cunoscut un oraş, mai ales un oraş de dimensiunea istorică şi geografică a Braşovului, de fapt, l-ai colindat un pic, o dată sau de mai multe ori, ai văzut ceva clădiri, străzi şi oameni, dar e greu de spus: gata l-am cunoscut, altul la rând. Dar, ca să ai habar de istoria lui, de oamenii ce vieţuiesc în trânsul, de oamenii ce vin să-l salute din zări îndepărtate, poţi purcede la odihnă-călătoare de vreo trei-patru zile, şi cred că-ţi poţi construi o imagine cât de cât, un puzzle colorat şi animat. Recomand la pas, să-l vizitezi la pas, chiar dacă acum ai posibilitatea să închiriezi o bicicletă de nădejde, să o iei dinspre turnul alb, şi să termini spre cetate. De mergi din primăvară până în toamnă, să ai un rucsac, un rucsac cu ceva hanorac sau bluză cu mânecă lungă, apă de rezervă şi baterii. Cum baterii? Baterii pentru aparatul foto, o să dai clic în toate direcţiile. Nu-ţi refuza un urcuş la turnul alb, pe trepte, nu cu maşina pe drumul de Poiană. Recomand o "escaladă" la picior până la punctul de belvedere "Braşov", îl cunoşti, îl zăreşti aproape din orice punct al orasului. Dacă ai obosit, ai unde să-ţi încarci bateriile cu vârf şi îndesat. Preparate din toate colţurile lumii, indiferent de doreşti fel principal, secundar, desert sau bazaconii pline de calorii. Sau aşezat cuminte pe băncuţă, ascultă orga din Biserica Neagră. Sau simplu, priveşte porumbeii din Piaţa Sfatului sau la pas pe străduţe întortocheate. Vrei să-ţi umplii casa cu amintiri? Găseşti ce-ţi pofteşte inima, lucruri făurite artizanal sau chitchuri, obiecte neaoşe din statele unite chineze. Dacă-ţi este dor de textile (de modă, de fashion) poţi vira la stânga sau la dreapta imediat, şi buzunarul va respira de îndată, mai uşor. Când ajungi în Piaţa Sfatului, aruncă-ţi privirea atent de jur împrejur, vei zări oameni cu chipul colorat de zâmbete, coloraţi diferit la port, frizură, vorbă sau gândire. Un mic babilon desfătat în privirea soarelui şi sub ocrotirea pădurii. Vino aici, bucură-te de zumzetul naturii împletit cu zumzetul omenirii, prin şi pe lângă clădiri, în ganguri, muzee, vârf de munte, parcuri sau păduri, catacombe, piaţete şi terase.
Eşti în tumult, sau nu. Eşti în muzeu, sau nu. Eşti în natură, sau nu. Eşti doar călător fericit, sau nu.
Baftă şi hai-hui prin Braşov!

Oktoberfest neaoş

La ei.
Corturi imense, lume roşie în obraji, halbe din sticlă şi din ceramică, ospătăriţe voinice cu surâs pe chip, yuhuhuu, clinchete, legănări în grup, yuhuhuu, cârnaţi, cârnaţi mari şi picanţi, carnaţi mari şi graşi, bere blondă, bere neagră, bere înspumată, bere amăruie, bere gustoasă, bere şi iar bere, muzică, talgere, yuhuhuu, râsete şi urări, gâl-gâl cu bere rece, mers legănat şi noapte bună.
La noi.
Corturi imense, lume roşie în obraji, halbe din sticlă şi pahare din plastic, ospătăriţe voinice cu surâs forţat, yuhuhuu, clinchete şi pocnituri, legănări în grup, yuhuhuu, cârnaţi, mici, pastramă şi bulz, bere blondă, bere înspumată, bere ieftină, bere şi vin, muzică, talgere, yuhuhuu, doi lei dacă-mi faci poză, râsete şi urări, clovni hapsâni, yuhuhuu, kurtos kalacs, gâl-gâl cu bere rece, tineri haioşi mânuitori de clătite magice, mers legănat şi noapte bună.

Baftă şi petreceri spumoase în aer liber!
PS
Braşov în fiecare oraş!