Zumzet şi păcănit în surdină. Apă ce clipoceşte şi răsuflări din greu. Încă noapte, lumina de pe hol strecoară sfios dâre aurii pe sub uşă. Ce se întâmplă? Dar ce am pe faţă? Este miere, aşa zic. Da, dar parcă era un vis cu miere, miere pe toată faţa. Ating, gust, frământ între degeţele. Nu e miere. Uşor buimac, încerc să desluşesc ce-mi dă de lucru, ce mă necăjeşte. Tiptil, tiptil, mă îndrept spre uşă, ştiu unde este întrerupătorul dar înca nu ajung la el, apăs stângaci pe clanţă şi reuşesc să întredeschid uşa... şi oftez. Nu este ce credeam, ce doream să fie. Mierea este aurie, chestia asta este roşie, de un roşu purpuriu, un roşu care devine agasant, din ce în ce mai des mă întâlnesc cu el. Uf! Zumzetul şi păcănitul încetează într-o clipită. Clipoceala se linişteşte iar răsuflarea grea se transformă într- o vorbă care mângâie până în străfundul inimii. Ar dori să o repare, magic, dintr-o mişcare, dintr-o suflare.
Lumină puternică, cald, ochelarist care mă prosteşte cu o păsărică, n-am chef de poze şi maşinuţe.
Cald, înghesuială, larmă, copii ţipând, copii cu ochii mari, părinţi guralivi, doamnă albă şi mare, stetoscop rece, şuşoteală, ochi înrosiţi.
Grabă, viteză, oraş mare, clădiri mari, oameni mari. Oameni albi, oameni sfătoşi, oameni miraţi, oameni curioşi. Copii... mulţi, dar puţini puşi pe vorbă. Unul mai jucăuş şi o maşinuţă. A mea, a lui? Nu mai ştiu. Părinţi muţi de tristeţe. Culoar din mozaic, pereţi albi, înghesuială, lumină chioară, dojeni pentru linişte. Aceiaşi oameni albi, masă, roţi, zâmbete cu lacrimi, lift, îmbărbătare, lumină puternică, miros ciudat şi... linişte. Linişte adâncă. Parcă am capul altuia şi este mare, uriaş. Mmm, ce miros familial, cred că sunt ai mei în bucătărie la cafea. Vreau să merg la ei. O fracţiune de secundă, doar atât, si mii de ace în tot pieptul, legături pe cap, mâini şi picioare. Apuc să văd că noaptea este stăpână, şi parcă vrea să mă înrobească. Cuvinte de liniştire curg şiroaie, oameni albi la căpătâi, sporovăiesc uimiţi dar calmi. În ce limbă or vorbi?
Dragoste, multă dragoste scăldată în lacrmi, îmbrăţişări, dar el, el nu mai apare. Doar noapte, o Dacie albă şi un pat cocoţat pe capotă şi... şi promisiuni.
Dimineaţă, nu ştiu a câta dimineaţă, foamea începe să-mi dea târcoale. Am prins putere, pot să mă ridic în şezut şi să miorlăi către doamnele albe. M-am săturat de atâţia oameni albi. Unde a plecat băieţelul jucăuş?
În sfârşit, acasă, dar... în braţe, nu pe scări. Dar am şi o veste bună, nu mai visez miere şi nu mă mai trezesc cu "miere" pe faţă.
Baftă şi atenţie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu