sâmbătă, 28 martie 2015

Reconstrucţie, construcţie sau evoluţie?

De când mă ştiu, aud de generaţii de sacrificiu. Am urechea plină de trompete care declară că a venit timpul reconstrucţiei. Sau că acum avem oportunitatea să construim România. Pe bune? Fiecare generaţie a fost de sacrificiu? Reconstrucţia există doar aşa, câteodată? Construim doar când avem chef, sau trebuie cineva să ne bage niscaiva minte în traistă. Un lucru e sigur, periodic, o naţie escaladează evoluţia, apoi se dă pe tobogan la vale. Uite aşa, apare câte un curent destabilizator, ca atunci când vrei să menţii lumânarea aprinsă în bătaia vântului. Se stinge? O fereşti? Adică, cum o fereşti? O protejezi? Foloseşti mâna? Adică mintea? Dar să folosim mintea la reconstrucţie, să construim evoluţia? Eu unul am norocul, periodic, să-mi încânt ochii cu dealurile, câmpiile şi munţii patriei, să străbat în lung şi-n lat codrii, să pătrund în inima oraşelor sau a satelor, să şerpuiesc odată cu drumul prin sufletul ţării. Aşa, am ocazia să iau pulsul vieţii, să observ unde-şi pune amprenta o mână harnică şi ingenioasă, indiferent dacă-i mână neaoşă sau venetică. De ceva vreme, mă gândesc la începuturile industriei de pe plaiurile mioritice. Este că ai zărit, pe ici, pe colo, câte o clădire semeaţă construită doar din cărămidă. Ba o moară, ba câte o ţesătorie, ba o fabricuţă de mucava, sau de zahăr, chiar mici întreprinderi dezvoltate în industria lemnului sau a oţelului. Despre astfel de obiective vreau să-ţi atrag atenţia. La noi se degradează pe an ce trece, degeaba au fost construite cu pereţi groşi de-un stat de om, degeaba au fost orânduite cu grijă, sub acţiunea naturii şi nepăsării oamenilor, se prăpădesc singure, cu un aer tânguitor. Dacă ai norocul să le vezi într-o zi însorită, or să-ţi facă cu ochiul în culori aprinse, ca para focului, conturate subtil după vegetaţia care le năpădeşte din toate părţile. Fă abstracţie de rănile făcute de mâna omului, priveşte-le ca şi un întreg, ca atunci când lumea fremăta printre ziduri şi prin curţi. Ce-ar fi, acum, dupa decenii de amorţire şi năruire, să le reconstruim. Să le redăm viaţa. Să pigmentam locul cu un suflu nou. Crezi că ai merge să faci turism familial, sau în gaşcă, sau singur hai-hui, într-o pensiune cu camere mari şi luminoase, undeva departe de zgomotul urban? Undeva între dealuri, unde să încaleci o bicicletă, cu un sandviş şi apă în rucsac, şi să dai pedale prin păduri, să-ţi odihneşti ciolanele pe malul uni râu şi apoi să dai bice mai departe? Chiar, să dai bice! Să te înveţe gazda cum se mână calul şi să-ţi pui şareta pe drum, şi aparatul foto de gât. Să faci o pauză la umbra unei sălcii sau a unui tei, să-ţi întinzi păturica şi apoi să visezi le nemurire. Acolo, unde ai miros da iarbă proaspăt cosită şi deşteptătorul este cocoţat pe gard, să aduni copii din colţurile ţării pentru o tabără de pictură şi sculptură, de artă naiva. Arc şi săgeată, binoclu şi busolă...aventură în stare pură. Să evoluam prin reconstrucţie? Să continuăm construirea viitorului prin valorificarea evoluţiei trecute? Cred că-i o oportunitate de afacere cu suflet pentru ce-i lansaţi demult în vâltoarea capitalismului postdecembrist.
Baftă, hai să ştergem praful!











miercuri, 25 martie 2015

Hoteluri şi hoteluri

În ţara asta sunt hoteluri şi hoteluri, năravuri şi năravuri.
Exemplu pozitiv, din întâmplare (sau nu) un hotel din Cluj.
Întâmplarea face, ca la lift să apară şeful. Adică patronul. te vede cu bagaj, şi-ţi explică cum trebuie să călătoreşti cu cutia de oţel şi sticlă: trebuie să apeşi butonul continuu, până ajungi la etajul dorit. Asta e, are şi liftul o meteahnă. Acelaşi om, la micul dejun se potriveşte cu tine, în acelaşi moment, la luat cafeaua. Cu toate că era deja în drum cu mâna spre ceaşcă, te lasă să savurezi cafeaua de dimineaţă înaintea lui. O să-mi spui că e comerciant, şi îşi vede interesul. De acord, pe deplin, dar vrei să auzi şi faza a doua?
Exemplul negativ: din întâmplare la Timişoara. Personajele: eu, geanta de laptop şi gentuţa de pipe.
Întreb senin, după o zi de lucru calmă, dacă se potriveşte o masă cu ceva priză, sau prize, alăturate, să fie liberă pentru trei persoane. Găsim? Răspunsul mă izbeşte în creieraş mai rece şi mai puternic ca o avalanşă în Himalaya: dacă mâncaţi ceva, da, dacă nu... nu. Înghit în sec, nu de foame, ci efectiv am rămas fără moleculă de aer şi salivă pentru a putea da un răspuns coerent, dar la caterincă maximă fără perdea sau de salon. Am bâguit că voi mânca, aşa că am fost poftit la o masă chiar cum îmi doream. Îmi recapăt legătura între materia cenusie, laringe şi gură, prind curaj şi cer o ceaşcă de apă fierbinte, şi aia gratis, fără bani, fără zâmbete, fără nimic. Moca. Culmea, o primesc, deja anunţul că voi mâncă ceva, deschide poarta mărinimii şi a ospitalităţii tipc mioritice. Îmi încerc norocul şi plusez cu cererea unei scrumiere. Suav, calm, şi relativ zâmbitor, îmi reproduce încregătura sinapselor: da se fumează, dar afară. Dacă mai aveţi răbdare, pe seară, se fumează şi în restaurant. Mut. Blocat. Interzis. Pas. Încuviinţez, cu un zâmbet larg şi tâmp, că am răbdare. Ştie toată lumea, o minune este legată de cifra trei. Unu, masă. Doi, ceaşca cu apă fierbinte. Trei, scrumiera. Să-mi încerc norocul cu o comandă de păpică? Pe bune, tu ce draq ai face? Te-ai mai caza acolo? Ai mai băga bani în curul lor? Stau şi mă gândesc, trag un fum călduţ şi miros un roş' de Recaş. Păcat de atmosferă.
Baftă şi să auzim de bine!


marți, 24 martie 2015

Transformarea întâlnirilor

   Suntem fiinţe sociale, ne place să comunicăm, să stăm la palavre. Palavre despre orice şi oricând, şi nu oricum. Palavre şi snoave. Dar palavre, snoave şi ceva băuturică? Parcă se leagă altfel. Mai sunt ceaiurile. N-ai auzit de ele? Întreabă un uncheaş mai hâtru, şi-ţi va povesti de-ndată despre ceaiurile dansante ale mijlocului de veac trecut. Mda, dar cui nu-i place o berică, la umbră şi un grătar garnisit cu mici şi ceafă? Parca aud ceva, plescăi? Bere blondă, rece şi multă. Carne... cât cuprinde burdihanul, mici zemoşi şi carne arămie. În tinereţe, burduseşti portbagajul cu baxuri de bere şi caserole de cărniţă proaspătă şi apoi să te pui pe un rummy sau un rentz. Papa bun! Pe bune? Acum, hai să ne imaginăm... anii ce trec. Unul după altul, răsfăţ peste răsfăţ, an după an. Ce zici, ghiozdanul din cârcă ajunge în burtă? Înlocuieşti berica cu ceiuţul? Dar cărniţa? Parcă vad că sari înfocat cu furculiţa în salată. Iar rentz-ul îl înlocuieşti cu poker-ul. Cum sună o deschidere cu două agocalmine şi plusare cu un urinex? Sau dublă cu papaverină? Cam aşa ne-a pleznit mintea peste moacă, cu o realitate spumoasă, că aşa-i românul, face haz de necaz.
Te pa şi să auzim de bine!





sâmbătă, 21 martie 2015

Primăvară în San Pedro

Plouă îndrăcit. Nu-i o noutate. Poate pentru tine, poate dacă locuieşti în altă parte. În altă parte faţă de locul acestei ploi, rece ca o granita şi deasă ca... câte pietricele pe plajă atâtea picături pe metru pătrat. Mă gândesc că dimineaţă doar bătea vântul, un vânt uşor tăios, însoţit de nori de o culoare turbată, un plumburiu - străveziu. O plimbare în aer rece, pe lângă piscină, nu a schimbat nimic. Primăvara este doar în calendar. Deocamdată. Aseară a fost diferit. Un tinto calm, catifelat, cu aromă subtilă de prune uscate şi fructe de pădure, un melanj întregit de îmbrăţişarea unei canapele moi şi căldura afumată de Old Dublin, totul pe terasă. Da, era sfârşitul unei zile scăldată în lumină galbenă orbitoare, o zi care te îmbia să colinzi hai-hui, să rătăceşti pe străduţe, alandala, printre mese, printre cafenele şi mici bodegi, să-ţi alunece privirea printre clădiri, să îmbrăţişezi palmieri şi portocali, să sporovăieşti cu statuile, să-ţi îndeşi picioarele în nisip, să sorbi o cafea, să alergi pescaruşi, să te laşi răsfăţat de aer, vânt şi soare, să... Să simţi că-i PRIMĂVARĂ. O primăvară scurtă şi sucită, răcoroasă, dar caldă, umbrită dar însorită, agitată dar calmă, aglomerată dar singuratică, cu aromă curioasă, sărată dar imbuibată de portocali.
Salutare celor care "primavăresc" în San Pedro, ne revedem sub soarele arzător.
Baftă!














    

luni, 16 martie 2015

Răsfăț

Din motive nedorite, a trebuit să-mi pun câteva textile în traistă și să fac un pas mare către capătul cotinentului. Nu că nu mi-aș dori o astfel de călătorie, dar să nu fie din scurt și pe vremea asta de... E frig, la propriu, am ajuns pe seară și un aer rece îți bate o țâră obrazul - amice, nu-ți lăsa textilele că-ți trag un tremur de-ți îndesi pastile, cu nemiluita, iarași în burdihan. Cu jacheta în spinare și cu bocceluța de mână am aterizat pe tărâmul relaxarii. Aeroport, pupături, mașină, sporovaială, poartă. Poarta închisă dar râsete colorate. Frăție, patru mii de kilometri și voi ne tineți la poartă? Cine a inventat telefonul, mare magician, mai ales varianta mobilă, altfel răgușeam degeaba și tremuram ca un ... Îmbrățișări și pupături, râsete și veselie și stop. Stop! Toată lumea e în regulă? Da și iar da și iar stop. Stop enervant, rău de tot. Toată lumea ciocnea ceva, eu doar turnam. Una este să ciocnești o cupă cu vin sau o bere și alta-i turnatul ceaiului în ceașcă. Se potrivește? Oameni senini, oameni voioși, oameni săritori. Oameni. Tu știi bine, că un tort e gustos, e dulce și savuros dacă are tot ce-i trebuie, blat, cremă, fructe, ciocolată, toate cele. Așa și acum, a mai trebuit cireașa de pe tort. Omule, a venit, și nu una, ci un uragan de cireșe. Calamari, caracatițe și creveți. Sarmalele și salata boeuf deja au trecut în planul doi. Răsfăț! Răsfățul este alinarea, desfătarea simțurilor cu ceva ce-ți este drag, ceva cu ce te întâlnești mai rar în viață. O dată pe an, pentru mine este rar, nu vreau să fiu un hapsân, dar pentru mine, un pofticios înveterat, o dată pe an este al draq de rar. Așa că, astea două zile, pentru mine sunt un desert, un bonus, un răfăț.
Un răsfăț pe zi!   



duminică, 15 martie 2015

Afumat şi nu... muşchi

Paste, ouă, curcan, salate, bune toate, dar a venit (iarăşi) rândul legumei venerate de către mulţi dintre noi. Porcul! Nefiind locul de un grătar, am zis să-l vâr în cuptor. Tot în cuptor. Din rezerva strategică, am scos de cu dimineaţă una bucată muşchiuleţ afumat şi una bucată muşchiuleţ simplu, normal, neafumat ne nimic. După ore şi ore de aşteptare, m-am pus pe tăiat în bucăţele mici, ca pentru două îmbucături. Cât să pui mâna pe cuţit şi să faci un mic exerciţiu de diviziune. În tava din sticlă neînfricată, am pus ca la ţintar: o bucăţică de-un fel, una de alt fel, o bucăţică din celălalt fel, o bucăţică de... Şi tot aşa până am tapiţat toată tava. Peste cărniţă am presărat un praf de măghiran şi ceva mai mult de un dram de cimbru. Dar totuşi un dram, dar de piper multicolor. Puţintel, că-i dă şi măghiranul oleacă de iuţeală, iar sare doar un vârf mic de tot pe bucăţelele neafumate. Apoi, am intervenit cu un strat de cartofi felii, nici subţiri dar nici prea groşi. Aşa, de-un deget mic. Pe şi printre cartofi am împrăştiat una bucată ceapă galbenă tocată până n-am mai avut ce să toc, vreo patru căţei de usturoi făcuţi micro cubuleţe, doi morcovi medium class tăiaţi discuri precum... pulurile de table şi cam atât. Am venit imediat cu al doilea strat de cartofi, cartofi înmiresmaţi cu rozmarin. Ca să fie pachetul mai bogat, am turnat şi două ture de ulei de măsline. Apă, am uitat de apă. Apă...cam trei căni, deci vreo cinci sute, maxim şase sute de mililitri. Cuptorul nu am apucat să-l încing, am uitat, dar toată găteala a durat cam oră şi ceva, să zic cam optzeci de minute. Mult? Puţin? Nu ştiu ce să-ţi spun, pot să-ţi spun că a plăcut, cică ar fi fost cea mai bună găteala la cuptor facută de mine. Oare!?
Baftă şi poftă mare!
faza primară

faza înfulecat viteză 

să nu uit... a fost şi desert

joi, 12 martie 2015

Aromă în mic dejun

Când erm un ţânc, eram delegat cu achizitiile de verdeţuri de la piaţă. Era o acţiune simplă, şi total ineficientă la primele încercări. Cum aşa? Pai simplu, bunica-mea îmi dădea cei doi sau trei leuţi necesari pentru cumpărarea de zarzavat, mă întreba dacă sunt edificat despre ce trebuie să aleg, încuvinţam în gura mare că "ştiu, am deja şapte ani şi să nu mă mai cicăli atâta". Şi uite aşa, simplu, făceam două drumuri, pentru că veneam cu zarzavat, dar cu ce nu trebuia, iar la al doilea drum plecam cu câte o frunză din fiecare plantă, vârâtă adânc în buzunar. De multe ori le şi miroseam, doar, doar s-o lipi adânc în creier aroma fiecăreia şi nu o să le mai încurc vreodată. Ete na, târziu, dar târziu de tot, s-au lipit de mine. Ce, tu deosebeai leuşteanul de pătrunjel? Ori, de vedeai mărarul lângă morcovul plin de frunze, ce faceăi? Şi uite aşa, au mai zburat anii, am învăţat să le aleg şi să îndrăznesc să le mai şi amestec, ba pe la paste, ba pe la vreo fripturică. Cum sunt mare amator de mâncăruri orientale şi meridionale, am zis să mă iau de verdeţuri şi să le folosesc şi la micul dejun. N-am adunat mare scofală, dar,muşchiuleţul fript cu piper şi cimbru pus lângă brânza de capră, roşiile cherry şi măsline, şi presărate toate cu mărar şi pătrunjel tocate mărunt... minunat. Să nu uit, gustarea a fost însoţită de pâine din secară. Gustos, colorat şi sănătos.
Baftă!

Curcan şi cuptor

Sătul. Sătul şi bucuors. Bucuros că mi-a ieşit. Înmiresmat, bine pătruns dar nu uscat. Am mestecat rar, profund, citind fiecare moleculă care se prelingea printre papile. Miroseam tot ce-mi alinta vălul palatin. Am privit cu nările, cu limba şi printre picături, am privit cu ochii. Pe rând, cu câte unul. Ca un ţintaş de soi. Priveam atent victima, viitoarea îmbucătură, o fixam în privirea ochiului şi o ţintuiam în cătarea furculiţei. Un criminal, asta sunt, un ucigaş de pofte. Pulpă de curcan îmbrobodită în cimbru şi oregano, şi descântată cu sare şi piper. Da, pulpă de curcan înmiresmată şi tolănită pe fundul tăvii. Am învelit-o cu cartofi, babani, tăiaţi felii durdulii şi ferme. Şi morcovi. Mici, tăiaţi în discuri mici, ca nişte pucuri pentru elfi. Ceapă galbenă. La început am divizat-o julien şi am săvârşit mărunţirea printr-o tocare atentă. Fără degete, doar ceapa. Două cepe. Două cepe şi şase căţei frumoşi, căţei de usturoi. Tăiaţi şi tocaţi? Cum să zic, i-am "pătrăţit" în paralelipipede mici, minuscule, şi neregulate. Usturoiul l-am amestecat în castronaşul cepei. Ceapa şi usturoiul le-am zăpăcit printre cartofi şi morcovi. Cartofii, morcovul, ceapa şi usturoiul, le-am împrăştiat, prin regula fiecare unde poate, în toată tava. Tavă mică, aproape rectangulară, din sticlă neînfricată la căldură. Şi mărar cu pătrunjel, dar în farfurie. Impresia degustătorilor? FB! Adică foarte bine!
Baftă, căldura şi savoare!



miercuri, 11 martie 2015

Paste cu legume

Sună banal. Ciudat de banal. Atât de banal încât nu-ţi vine să le mănânci, darămite să le prepari sau măcar să citeşti despre ele. Dar... surpriză, şi încă destul de mare. În trecutul nu îndepărtat, am savurat de cateva ori paste cu ardei, uşor picante şi îndulcite, la cârciuma care o vizităm cu drag. Bun zic, deci se pot face paste şi altfel, nu musai cu carne. Mi-a luat ceva vreme până să mă hotărăsc să gătesc fără carne. Deloc, deloc, deloc, ioc carne. Şi cum vine treaba asta? Păi tot cu un gând, un gând plecat dintr-o discuţie, discuţie despre mâncare sănătoasa, despre viaţa la ţară. Despre o viaţă orânduita în sute, chiar mii de ani. Cum de bunii noştri trăiau cam tot atât ca acum, chiar mai mult dacă nu erau vremuri înegurate de război. Eu unul, mă uit la cruci, şi văd că la ţară se trăia destul de sănătos, se muncea câmpul, trupul şi mintea. Cu ştiinţă sau fără, asta nu ştiu, dar cu un bob zăbavă şi orânduială. E, uite aşa, din cuvânt în cuvânt, din idee în idee am ajuns la faptă. Am scotocit prin cămară şi prin frigider şi am cules cam tot ce-am zărit de origine vegetală. În timp ce apa pentru paste stătea la înfierbântat, am luat vreo cinşpe roşii cherry pe care le-am tăiat pe jumatate şi le-am tolănit într-o tigaie, la încins. Nu singure, ci cu juma' de cană de apă, un praf de sare şi unul de piper. Când a început să bolborosească apa, am pus şi două felii subţiri de unt. În paralel, pastele au intrat la apă, la înmuiat, iar legumele la tăiat şuvite, şuviţe. Ce legume? Păi... o ceapă galbenă, trei căţei de usturoi şi un ardei căpiat. Doar atât, dar le-am împreunat cu roşiile şi cu trei linguri de roşii pasate. De amestecat, a fost simplu, unu, doi, trei şi gata. Gata, gata, acum le las să freamăte în tigaia încinsă, iar pastele le-am pus la scurs. Apropo de scurs pastele, am încercat în cateva moduri, cel mai bun este într-o strecurătoare de modă veche, din tablă emailată şi cu picior evazat. Am mai pregătit ceva pentru final. Un sos pesto, măsline, pătrunjel şi mărar. Vorbind de sosul pesto, sigur, cert, sută la sută, îmi cumpăr mojar şi un ghiveci cu busuioc, ce naiba. Măslinele sunt fără sâmburi, le-am tăiat pe jumătate şi le-am pus în aşteptare împreună cu mărarul şi pătrunjelul. N-au aşteptat prea mult, că am luat pastele din strecurătoare şi le-am împerecheat cu legumele, totul în tigaia pântecoasă, peste care am turnat sosul pesto, au urmat câteva învârtiri şi răsuciri iar la final au aterizat măslinele şi verdeţurile. Dacă a ieşit bine? Din punctul meu de vedere, foarte gustoase, frumos colorate, şi cred că destul de sănătoase şi ceva hrănitoare. Cred că-i o variantă zdravană pentru un prânz uşor sau pentru o cină gustoasă şi aromată.
Baftă şi mixează banalităţi!  



marți, 10 martie 2015

Şi repede, şi cu paste

Şi atunci când zici că nu ai cu ce, tot rezolvi cu un pic de minte creaţă. Păi creaţă, că netedă avea Bulă. Ete minte creaţă, mi-am zis aseară-n barbă, am fript iute patru felii de cotlet haiducesc, pe care le-am şi şuviţat. Într-o crăticioară am pus la îngemănat o ceapă galbenă, un ardei roşu şi unul verde, un morcov, vreo şase roşioare cherry, sare şi piper, peste care am pus fâşiile de cotlet. Atât. După ce am fiert nişte paste de la mama lor, fettuccine dell'emilia, le-am pus peste legume, şi am mângâiat tot amestecul cu vreo trei sau patru linguri de ulei din măsline. Precis, nu ştiu cât ulei am pus, a făcut sticla de câteva ori gâl-gâl, şi gata. A, stai aşa, că am pus şi juma' de borcan de sos Napoletana, tot ceva cu legume şi mirodenii de la ţară, iar la sfârşit am înmiresmat cu busuioc. Simplu, rapid, colorat, cald şi gustos.
Baftă şi încreţeşte-ţi creieraşul!    

luni, 9 martie 2015

Comentatori stupizi

Frăţie mă las de privit la marile meciuri din campionatul intern. Nu doar din cauza jucătorilor, dar să-i asculţi pe comentatori, ce lingăi, ce pupincurişti, ce slugărnicie faţă de patronat. Băi tată, o juca ceferul de pe Gruia ceva fotbal, nu ştiu, să spună un fotbalist adevărat, dar să spui că este excepţională, ca s-a mobilizat exemplar, că merită să fie şi campioană, ca... M-am uitat după Ronaldo, nu era tată pe teren. Îl caut pe Roben, nu-i. O fi Eusebio, Rijkard sau Platini? Nici ăştia! Ce draq spumegă ăştia că nu mai ştiu ce draq au trăncănit comentatorii, am plecat cu mintea hai-hui şi am pălăvrăgit prin casă de orice, numai de fotbal nu. Mai era un zăpăcit care comenta prin '80 meciurile miliţienilor, cu o viteză astronomică, mai abitir de cum se prăvale un râu de munte, iar când vedeai imagini de la meci, minune, lâncezeală pe teren. Frăţie, să se lase de meserie, sau să-şi schimbe repertoriul că s-a dus draq comunismul. Am dorit de aseara să bag în butoane, dar mă ardea în ceafă din cauza cretinilor limbuţi lemnoşi. Cum se zice, l-am împuşcat degeaba? Sau nu? Cum te faci comentator? M-aş cam băga.
Hai baftă!
PS
Hai PETROLUL!

vineri, 6 martie 2015

Neaoş & venetic

Săptămâna asta m-am fâţâit prin centrul Moldovei, şi am poftit la ceva tradiţional, ceva cu aromă de Moldova, ceva ce să-mi pleznească simţurile, ceva ce să fie neaoş, cu produse neaoşe. Am reuşit, dar parţial, cu o Ciorbă Rădăuţeană, când îmi era foame, nu aveam noroc de ceva cârciumă la îndemână, iar când eram la cârciumă, eram bardaf. Plin până la refuz ca un godac pregatit de trimis în împărăţia bălţilor pentru porci senini cu aură şugubeaţă. Aşa că tot ce-am savurat a fost o combinaţie neoş-venetică, cu arome meridionale modernizate şi împletite cu savoarea brânzeturilor subcarpatice. Ajuns acasă, cu o foame cât roata carului dată de ambiţia de a nu mă dezlipi de scaunul maşinii până la sosire, am aruncat toate cele în cele patru zări şi am alergat, efectiv, în bucătărie, după ce am trecut razant printre toate chestiile posibil mestecabile din frigider şi din cămară. Cu ce m-am ales? Ca de obicei, cu o poală plină de legume: ardei capia, ardei "ciudat" verde, ceapă galbenă, morcov (au zis prezent doi fraţi), roşii cherry (cinci ghindoace), doi căţei (pântecoşi) de usturoi, şi un pumn de nuci. Da, ai citit bine... nuci. Nuci, miez de nucă din Munţii Vrancei, aromat, crocant şi uleios. Să nu uit, am mai fâşiat un piept de pui. Puiul l-am împrăştiat în tigaia încinsă şi unsă cu unt şi ulei de măsline. Cam un minut a durat părpălirea puiului, ba pe o parte, ba pe alta, uite aşa l-am zăpăcit prin alergare în tigaie. Imediat am răsturnat în tigaie tot calabalâcul de legume, care-l împrospătasem cu sare de Cacica şi piper multicolor.
Căldură, culoare, arome. La un loc. Ca şi cum ai sta pe prispă, vara, la ţară. Dar dacă aş muta prispa la ţară, dar în altă parte? Da, dar cum? Păi, cu sos de mango & chilli şi cu suportul minţii hai-hui. Iete, aşa am corcit neaoş şi venetic, totul într-o farfurie. Gustul? Aroma? Încearcă şi nu vei regreta.
Baftă şi poftă mare!

joi, 5 martie 2015

Concluzie surprinzătoare?

     De când cu gâlceava de la teve, am mai intrat în cate o discuţie de genul să-i ia draq pe toţi, în unele discuţii totul a fost soft, degajat, cu luciditate, în altele au zburat steluţe de ninja printre cuvinte şi stropi de viperă răsăreau pe buzele unuia sau altuia. Băi, dar în alte discuţii am simţit unele afirmaţii direct în plex, în mijlocul creieraşului şi în spatele urechii. O treabă e să faci o afirmaţie de tipul: băi frătie eu dacă fur, fur un miliard sau două, să am pentru medic şi avocat şi pe urmă să stau cu burta la soare prin Costa Rica. E o afirmaţie de tânăr, care am întâlnit-o frecvent în urmă cu vreo douăzeci de ani, atât de des că intrase în vocabular, devenise un fel de tic verbal la caterincă de-un pahar. Dar acum, să aud de la oameni maturi, care ştiu (sau aşa pare) să preţuiască fiecare sfanţ trudit, şi să ştie să tragă o cumetrie pe cinste şi să-şi ducă odraslele zi de zi la şcoală, băi, cam stai aşa într-o parte şi priveşti a tâmp în bec.
   De ce?
   Pentru că nu o spun la caterincă, o gândesc pe bune, simt gândul, trăiesc ideea de a şuti vreo două milioane de euroi, să stea pe ţambal preţ de vreo cinşpe luni şi apoi să-şi slobozească răsuflarea prin ţări bananiere. Şi apropo, nu am auzit doar în oraşe sărace, sau de la oameni care trudesc pe cinci bani găuriţi traşi cu tunul, nu nenică, la oameni care au mai citit şi Cireşarii sau Papillon, nu doar Poveastea poveştilor a lu' Creangă sau doar A de treflă.
   Aici duce preacurvirea televizorului, spălarea ecranului zi de zi cu păcatele unor tâmpiţi care s-au crezut mai presus de orice, intangibili, Este efectul telenovelei. Lumea nu mai vede limpede viaţa, telenovelea îţi abureşte simţurile şi te face să crezi că ai o viaţă de doi bani, nu arăţi şi nu trăieşti ca tanti şi ca nenea, plini de marafeţi şi plastice în cur şi buze. Aşa şi cu galopul ameţitor al ştirilor cu şi despre penali. Nu zic că nu trebuie să ştim de ei, dar atât, cutare a zbârcit-o şi a încasat-o. Punct! Dar să ştiu pentru ce, şi cu ce a plătit. Să-i ia şi gologanii ciordiţi de la stat, adică de la mine, de la tine, de la toţi care ne plătim cu încredere naivă toate taxele.
   Dacă vezi că-i târât pe la bară, prin săli de anchetă, şi apoi trece o lună şi rânjeşte din bamveu, sau stă pitit doi, trei ani şi te persiflează din bulău cu texte ideologice scrijelite în bloguri. Cum draq? Băi escroc/escroacă de neam şi ţară, eşti în tabără la Năvodari sau în zeghe? Apăi, cum să nu ai oameni care trag o astfel de concluzie? Croşetez un milion, două, de euroi şi după o odihnă de un an, spăl putina. Frăţie, dacă eşti lucid, realizezi că-n vremurile astea, nu-ţi ajung marafeţii, aşa că trebuie să tragi mai mult. Şi n-ai cum, doar dacă te mânjeşti zdravăn şi te vâri în politică. Sau merge, poate se sparge draq ulciorul şi gata.
   Mai, este o concluzie surprinzătoare? Când ghiorăie maţele în juma de case, şi alt sfert din case au pe masă cartofi, margarină şi parizer?
   Bafta şi la munca! La muncă cu politrucii şi paraziţii lor, că altfel vor trage la trestie şi canal!

duminică, 1 martie 2015

Care fotbal? Care fotbalişti?

Care fotbal? Care fotbalişti? Sunt frustrat pe timpul cheltuit aiurea, pe banii irosiţi în vânt. Pentru ce? Am avut "ghinionul" să văd două echipe de frunte din Premier League, apoi să-mi amorţesc ochii privind o echipă Bucureşteană siluind fotbalul alături de o altă tentativă de echipă din Craiova. Două tentative de echipe. Dacă campioana en titre, totodată ocupanta primului loc din actualul sezon, joacă atât de obscur, fără imaginaţie, fără aplomb, doar alergând bezmetic, şi rătăcind pase de-a latul terenului, ce draq pretentii să ai la cei din subsolul clasamentului? La insulari ai ocazia să vezi stadioane care pârâie de lume, lume aşezata frumos pe scaune, unul lângă altul echipaţi cu semnele echipei iubite. La noi, dacă vezi ceva construit mai acătări, bate vântul în tribună, singura excepţie, deocamdată, cu stadion cochet şi populat e la noi, în Ploieşti. La insulari zăreşti oameni de toate vârstele, din toate păturile sociale, zâmbind, cântând şi aplaudânt. Şi la noi, de toate pentru toţi şi toate, înjurături cât mai colorate. La ei, vezi şase, şapte chiar cinşpe' pase consecutive, la noi la a doua pasă deja începi să sari. să te frichineşti prin fotoliu. Ei au terenuri ca masa de biliard, mingea sare şi când plouă. La noi, ai decorări cu pământ (vopsit ca pe vremea împuşcatului) în mijlocul gazonului, poate vor fotbaliştii să facă sărituri la groapa cu nisip. Băi frăţie, ce teren era la Plopeni acum treizeci de ani! La ei, transferuri de zeci de milioane peste alte zeci de milioane, pe deplin justificate, la noi sunt deja scumpi la juma' de milion. Şi de ce să dai mai mult? Oricum nu merită. La ei, puşti de nouăşpe' ani, fac driblinguri şi creează valuri în tribune. La noi, la aceeaşi vârstă îşi cumpără "bamveu" şi au grijă de frează în toiul meciului. Ăia scot fum din ghete, fac liniuţe la fiecare treizeci de secunde, ai noştri trag de timp din minutul cinzeci. Şi ce comentatori la ei, meşteri în jocuri de cuvinte, realişti în aprecieri iar la noi, când mingea are viteza melcului beat, ei văd un ritm bun, peste media campionatului!? Ce draq căutăm în preliminariile Champions League cu două echipe? Frăţie, de ce nu se licenţiază pentru a doua ligă de la noi, doar echipe cu zero datorii, cu stadioane dotate cu nocturnă, cu terenuri încălzite şi drenate? Echipe care să aibă echipă de tineret şi echipe pentru U 17 şi pentru cei mici, pentru pitici? Cum draq în Norvegia, super ţară bogată, se joacă în prima ligă pe una mie cinci sute de euro? Ce draq caută primăriile şi consiile locale în fotbal? Poate eu sunt iubitor de şah, sau de scrimă, sau de badminton! Sau, acei bani să-i investim într-o grădiniţă, sau într-un pasaj central, să facem un pietonal mai mare şi mai verde. Marii gânditori ai fotbalului modern ne vor convinge să ne apucam de gherghef, să facem campionat de croşetat viteză sau împletit maraton. Apropo, nu-i mai bine să facem echipă de fotbal cu nasturi? Vine primăvara, acuşica, mai bine facem campionat între blocuri, cvartale şi cartiere.
Şut şi gol în gol!
 vs.

Dimineaţa trecutul şi seara viitorul

Când ţi-ai dorit pentru ultima oară să ai habar despre ce te aşteaptă? Dar să-ţi aduci aminte ce s-a petrecut deunăzi? Cam dorim să ştim ce se va înfăptui mâine, peste o lună sau peste un deceniu. Când naiba câştig la loto, cum iese la nu ştiu ce examen, cum va fi când voi fi mare? Parcă dorinţele de viitor sunt mai puternice în prag de noapte, atunci când culcăm capul pe pernă şi începem a ne relaxa, iar amintirile explodează la răsărit. Chiar vreau să ştiu ce mă aşteaptă? Chiar vreau să-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat? Seara, introspecţie. Dimineaţa, retrospecţie. Calcule şi recapitulare. Gândire şi gândire, energie şi luciditate. Ştii ce vrei? Acum vezi?
Respiră!