marcajul defect

Noapte. Mă cam plictisesc la volan, pedalez de vreo patru ore, când deodată ceva e nelalocul lui pentru șosele neaoșe. Știți foarte bine cum arată drumurile, nu trebuie să fi cine știe ce șofer, darămite unul experimentat. Marginea acostamentului se contopește de multe ori cu pământul, nelucrat dealtfel, sau există un degrade început de asfalt, continuat de pietriș mai mult sau mai puțin binevenit și continua cu un amestec de resturi netrebuincioase omului și colb nemăsurat. Dacă discutăm de liniile de vopsea, terminăm orice dialog mintenaș. Aici o dungă ștearsă, chiar dacă a fost trasată acum o vară, dincolo o dungă galbenă împletită cu una albă, mai încolo una chiaună. Atât de chiaună că ai îndoieli de este continuă sau poți face vreo depășire. Asta chiaună, le place vestelor reflectorizante, că de, stâlpișori cu tăblițe nu găsești când vrei sau când trebuie...doar când e rost de-o japcă tradițională. Să revin la mirarea mea. Mă cam mir, ce-i adevărat. La ieșirea din urbea lui Alecsandri, de mergi spre nord noaptea, spre Roman, începând de la turnul SNR-ului, vei fi izbit în retină de albul  imaculat al marcajelor rutiere. E ceva de nedescris...calci ușor frâna, să te asiguri că-i aievea, apoi continui molcom, străfulgerat de-un gând. Sunt la Brașov sau am ieșit din țară!? Nu frate, au greșit rețeta vopselei sau nu au avut ce face cu ea, vorba lui Jorj de capitală. N-au avut cu-i să o mărite. Așa a început mariajul fericit, pentru noi, dintre asfaltul negru și vopseaua alb-imaculată. E un mariaj dătător de indicații, de repere și de siguranță. Zâmbitor și revigorat de gândul ce răsare din ce în ce mai des în tigvele noastre "se poate și la noi coane!", purced la pedalat spre hanul ședințelor. Dar vai, cineva are o gumă de șters uriașă. Așa de mareeee, că-mi șterge gândul de mai devreme. Păi da, cât să țină o minune? O zi sau trei? O șosea sau trei? Un kilometru sau trei? Na-m stat să număr, că or fi fost trei sau treisprezece, dar există o speranță. Cineva nu mai cumpără vopsea, sau nu o mai vinde, cineva se apucă de treabă, sau se plictisește de moarte. Sau marcajul este defect? El nu știe cum trebuie să se prezinte la datorie?
Baftă și drumuri luminoase!  

nebunul viu

Sunt oameni aidoma pionilor. Oameni care merg la sacrificiu, sunt în avanposturi, niște cercetași în orice domeniu și în orice situație din viață. Vecini, prieteni sau colegi care au voluntariatul și altruismul în sânge. Oameni fățiși. Sunt alți oameni cu coloană vertebrală vizibilă de la o poștă, seamănă cu turnul din șah. E la vedere mereu, se expune prin etalarea direcției, ști ce vrea, te anunță ce dorește să facă, unde-i calea lui. Vecini, prieteni sau colegi care doresc alianțe cu cei de lângă ei. Oameni drepți. Sunt oameni-cai, oameni cu atitudine, oameni inteligenți, altruiști, care apar parcă din neant și rezolvă situații, de multe ori extreme. Calul este unul din cei mai devotați prieteni ai omenirii. Calul aproape realizează o simbioză cu noi. La fel, sunt oameni care vin mereu în ajutorul vecinilor, prietenilor sau colegilor. Sunt oameni conducători, precum regele și regina. Oameni sfătoși, încercați și întotdeauna pozitivi. Sunt oameni tenaci, măreți prin decizii, impunători prin exprimare fără cuvinte, cu îndrumări sclipitoare și de multe ori îngăduitori. Rege și regina. Nebunul...l-am lăsat la sfârșit. Nebunul e de multe ori misterios. E performant dacă este ajutat, singur e disperat. Te ajută, dar pitit. Pionul îi este camarad credincios, îl susține în acțiuni și îl pitește în apărare. N-are de ales, este subaltern. Dar el, el stă pitit, se amestecă prin mulțime pentru a-și ascunde perversitatea. Apare ca din negură, atunci când este chemat la rampă, și lovește fără milă, fără știință, crezând că nu va fi înțeleasă intenția și cercetată acțiunea. Vrea să arate că el știe, că el poate, că el vrea, dar reușește doar să-și manifeste nebunia, nesăbuința. Crede că-i victorios. Cel viu, așa zis om, dar cu litere mici, cele mai mici, e cel pezevenghi și cârcotaș în umbră, crezător că deține adevarul absolut și că-i far călăuzitor. De-l sperii, se bagă-n orice pătrățică, fără cuget, fără preget, convins lăuntric, că este corect și merituos. E vocal, dacă-l sfădești în public, și campionul copy-paste. Cel care contrazice harta, cel căruia medicul îi spune ca-i miop iar el neagă, cel căruia nota i se pare întotdeauna nedreaptă... Tăcerea oponentului o consideră victorie, când de fapt este ignorare. Poate dacă-i exprimăm vorba, ideea, cu adresări boierești, chiar domnești, nebunul se liniștește, având orgoliul gâdilat. Norocul lui sunt ceilalți: pionul cercetaș, turnul drept, calul inteligent, măreții rege și regină. Nu este vecin, nici prieten și nici coleg.
Baftă și viață fără de nebuni!

pe gruia

Când ajungi în Cluj Napoca și vrei să te odihnești, mergi pe Gruia lângă stadionul "țefereului" la A... Recomandare de bază: sună din timp, altfel vei căuta pat și papa bun în altă parte. La prima vedere este întortocheat să ajungi, ca de obicei într-o urbe bătrână cu străduțe de aceeași seamă. Dacă nu te grăbești, este facil și ai timp să mai zărești din arhitectura antebelică a orașului. Napoca este un oraș mândru cu oameni zâmbitori și locuri multe de taifas. De vrei să sorbi o cafea sau un ceai, să antrenezi o sporovăială cu prietenii, trebuie doar să oprești mașina în prima parcare și imediat vei ajunge într-un loc cald și comod. Parcare. Parcarea poate fi stânjenitoare în perioadele de vârf, chiar și în zona hotelului. La A.. poți servi cina pe-ndelete, în tihnă, recomand salata casei și paste cu fructe de mare...mmm...sau orice altceva ce-ți face cu ochiul. Vei fi încântat. Când vrei să urci în camera, recomand scările, așa, în pas vioi. Pentru sănătate. Pentru cei marcați de-o lene măreață, liftul li se potrivește de minune, pe măsură. De vrei sa trebăluiești în taste, trebuie să fi puțin răbdător cu fluxul de 01100011, se mai înnoadă. Noaptea. Noaptea te vei lăfăi, te vei simți răsfățat în paturi cu saltea medie, de dimensiuni generoase. Dimineața. Mai întâi ai ocazia sa te saluți cu mecanicii de locomotiva. Dacă nu-i vezi bine, îi vei auzi bine când faci înviorarea cu geamul larg deschis. Nostalgia copilăriei, când toți vuiam prin casă cu uuuu-ul de rigoare. Dimineața trebuie să-ți iei burtica-n dinți. Da burtica, să ai curaj și răbdare. De ce? Ai parte de un ospăț pe cinste, cu bucate alese și pe alese. De la brânzeturi diverse, mezeluri felurite alăturate legumelor colorate, cereale sau ouă reinventate. Dacă nu, poate vrei o prăjitură sau câteva felii de chec cu lapte dulce, cald sau rece? Laptele. Toate acestea sunt însoțite, mereu, de zâmbete, de oameni care doresc să-ți transforme popasul scurt în perioadă de delectare, de încărcare a bateriilor pentru o noua zi de roboteală.
Baftă și periplu transilvan relaxant!      

cineva spunea

Da, e o vorbă enervantă. Cine e acel cineva? Vorba bancului: eu sunt cineva... la mine acasă: cineva să ducă gunoiul, etc. Vreau să-l cunosc pe acel cineva, se pare că este foarte deștept, bine informat și are întotdeauna vorbele la el. Vreau să fiu cineva! Hai să-l descoperim, e marele "G", ală din net? Sau pasajul citit acum douăzeci de ani? Sau colegul care dorește anonimatul dar scoate vorba-n vânt? Adevărat este că pitim în sertarele memoriei câte ceva, de negăsit atunci când îți trebuie, dar "Nenea și Tanti Cineva" ar trebui să-i trimitem la plimbare. Dacă nu poți spune persoana, ce-i mai bine? Cum spune Bobiță, un prieten, să "îmbraci în cuvinte" ideea pentru a "imprima" corect mesajul, să-i dai, zic eu, originalitate? Sau mister? Dacă acel cineva e doar o speculație, atunci ce facem? Doar să-i dăm cuvântului, ideii, o doză de credibilitate, veridicitate? Să ne pitim după deget? Nu este mai bine să spunem că așa știm, așa am învățat? Eu știu de la X sau de la Y, eee? Sau nu dorim să punem în valoare pe acel cineva? Cam multe semne de ?. E tare cunoscut acel cineva. Doream de mic să fiu cineva, dar habar n-aveam că este așa usor!
Baftă și să-l cunoașteți pe Cineva!

descurcă lume

Eram tare nerăbdător să ajung acasă. Să încerc împărtășirea celor trăite în această seară. După mulți ani, prea mulți, am ajuns iarăși într-o sală de teatru. Pe vremuri, ca elev, ajungeai la teatru din două motive: îți plăcea sau doreai o notă mare. Acum am realizat ce dor îmi era. În seara petrecerii pentru Mica Făptură, am primit propunerea de a merge la un spectacol. Fără a intra în amănunte despre piesă, am zis da. N-am rumegat deloc: când este piesa, la ce oră sau dacă sunt bilete. Ioc. Am zis da, și atât. Vine după amiaza cu pricina, moment sosit după ce tremurăm un pic pentru prichindel - nu-i bilet, cu cine îl lăsăm - dar totul se rezolvă, parcă de la sine. Intrăm...biletul este scanat.. da, vremuri noi, tehnologii noi. Nu mai face nimeni bășici din rupt cotoare de bilete. Aceeași clădire, dar foaierul este diferit, este proaspăt, mai luminos, a dispărut izul de închis și prăfuit, aerul oarecare tern și sec. Așa percepeam în vremurile trecute, cele cu parțial color. Maestrul Toma, cel cu elefantul, ne veghează, ne îndrumă fără cuvinte, unde-i soț și unde-i fără soț. Că așa-i în tenis. Găsim foarte ușor locurile, și încercăm să ne așezăm cât mai comozi. Eu unul, nu am stare, dar maschez bine. Ar fi trebuit să fiu în alt loc? Cercetez, din ochi, toată sala. Constat prezența multor tineri, nu că eu aș fi prea tomnatic, părinți tineri cu țânci de mână, mulți din generația mea, și bineînțeles oameni maturi alături de seniori, cunoscători de soi ai fenomenului. Piesa. Piesa a fost spumoasă. N-am cuvinte potrivite în acest moment, să vă descriu esența și desfășurarea spectacolului fermecător. Totul se întâmplă la început de anii patruzeci ai secolului trecut. Este o poveste atemporală. Schimbi decorul și poate fi prezentul oricui și oriunde. Firfirică cel săritor și bun, o cam bagă pe mânecă. Atât mai pot spune, au fost peste trei ore de magie. De magie 3D a bunicilor, dar mai impresionant, mai puternic ca un 3D actual. Respiri, vibrezi odată cu "ecranul", cu personajul, chiar interacționezi cu el. Acest 3D original, viu, va dăinui mereu. De unde știu?  Am văzut pe fața prichindelului meu, pe fața lui Io și pe fața altor copii. Teatrul rămâne un izvor bogat de cultură dar și de bună dispoziție. Sper ca fiecare să aibă timp și pornire de a petrece măcar o zi sau două pe an, în sala de teatru indiferent de piesa. Fie comedie sau dramă, scenariu clasic sau modern, autor consacrat sau nou venit în familia teatrului. Emoții și aplauze: Mulțumesc Lina, Mulțumesc Colonele, Mulțumesc Mircea și Firfirică, Mulțumesc Coana Chița și Elvira, Mulțumesc Nuți, Mulțumesc Lucreția, Mulțumesc Mitzuko și Mulțumesc Boxerule. Vă mulțumesc pentru reîntâlnirea cu emoțiile de mult vârâte într-un sertar.
Baftă și Mulțumesc Moni și Mari!

micuța cu penel și graficianul rebel

Era cât o franzeluță, mică și dolofană cu un păr auriu ca-n basme. El, copilăros și introvertit până la explozia din adolescență. Nu poți uita, unui copil, replicile știrbe sau întrebările nefirești, nouă adulților atotștiutori, sfioșenia candidă sau nerăbdarea în fața dulciurilor. Acum, ea o domnișorică înfloritoare, el un june cu tentă de James Dean. Frumusețea a fost însoțită de istețime, cumințenia de răbdare numai talentul a rămas fără insistență. Asta poate este vrerea oamenilor cu har. Să facă atunci când simt, când au chef, nu constrânși de oameni pisălogi sau ne cuprinși de har. Sunt sigur că data viitoare o să vă prezint și alte lucrări, inclusiv în creion.

Baftă și dezvoltați-vă harul!
PS
graficianul rebel

curcan și salată la patru mâini

Fiind încă în concediu, am considerat că timpul este prea prețios pentru a-l arde pe nesimțite. Cel mai bun semnal că trebuie să întreprinzi ceva, și să nu pierzi timpul tăind frunză la câini, este stomăcelul. Fiecare a simțit pe propria piele ce înseamnă neglijarea lui. În momentul în care refuzi să-i îndeplinești așteptările, îți răspunde cu monedă înzecită. Dă drumul la neliniște, agitație, apoi începe să-ți dea muzică de cea mai proastă calitate și de multe ori, chiar și pentru auditoriul din jurul tău. Numai povestesc de momentele de pauză în gândire, te uiți în gol și nu pricepi ce se întâmplă, totul dintr-un motiv simplu: lipsă în magazie. Așa că, ieri, m-am apucat de pregătit aprovizionarea. De la negustoreasa obișnuită, am umplut două sacoșe cu salată, castraveți, roșii, ceapă verde, ardei gras și ardei verde. Ulterior, am făcut stație la magazinul de cărnuri aviare proaspete, unde am îndesat în transportorul nedegradabil, patru pulpe dezosate de la curcani bine hrăniți. Restul, ce mai aveam nevoie, mă aștepta acasă. Una bucată tocător mare, lat și lung, tolănit pe masă, bucățile scoase una după alta și condimentate. Așa am început. Sare de  mare, piper negru și măghiran, cu toate prăfuind și pe o parte și pe cealaltă, a fiecărei bucăți de carne. Măghiranul, nu are o aromă foarte profundă, cât dă gust puternic, ușor picant și amărui. Pentru a domoli puțina amăreală, în tavă, am înecat carnea în apă. După circa o jumătate de oră, am pus câteva bucățele de usturoi plesnit dar necurățat și cam o cana de vin. Adică, circa doua sute mililitri. În același timp, am răsucit fețele cărnii, sus a devenit jos, și jos a devenit sus, pentru a nu avea ceartă între proteine. Sa nu fie unele mai umflate și altele mai uscate, să se bălăcească amândouă fețele în aceeași zeamă, devenită în timp un sos suculent numai bun de băițuit. La sfârșit, cam la o oră și un sfert, n-am rezistat tentației să-mi împlânt cuțitul și furculița într-o bucățică de carne frăgezită. Gustul? No comment. Mă uit la ceas, mai sunt câteva ore până sosește Cătă, timp suficient pentru ca magazia să se golească cât de cât, potrivit pentru o nouă livrare ușor aromată. Momentul a venit...Cătă "ninjălește" legumele iar eu fac cea mai grea operațiune. Vâr carnea în microunde, că nu mai am răbdare de pândit cuptorul. Cu magazia așezată, dar nu ticsită, și în poziția sirenă, începem sportul preferat al românilor: alergatul irișilor în sincron cu imaginile de la televizor.
Baftă și nu exagerați cu caloriile seara!

japcă cu poliția

E fantastic, tot ce am povestit mai jos, creează senzația de deja-vu. Sâmbătă 29.03.2014 aceeași poveste!

Poate sună cam brutal, cam bădăran, dar asta făcea poliția locală și cea rutieră din Ploiești în această seară. Apreciez pozitiv, aplaud, fiecare intervenție a poliției, jandarmeriei, procuraturii și așa mai departe, în folosul comunității. Indiferent dacă acțiunea este directă sau indirectă - vezi arestarea baronilor sau a interlopilor - dar este și în folosul lor, le aduce capital de imagine, și sunt convins că orice cetățean are un nivel de sentiment al siguranței mai ridicat. Dar să vă povestesc pe scurt, ce mi-au văzut ochii și ce mi-au auzit urechile. La intersecția străzilor Calomfirescu și Transilvaniei se realizează un micro părculeț în formă de triunghi scalen. Latura bazei, BC, a străzii Transilvaniei împreună cu strada Berzei crează o trecere/o intersecție, prin/cu strada Calomfirescu. Dacă priviți pe hartă și mergeți la fața locului, veți constata că este o intersecție dezaxată. Cum mergi spre Berzei mai întâi vei avea STOP și dedesubt OBLIGATORIU înainte sau la stânga. Asta este bine, poți traversa strada Calomfirescu mergând spre Berzei, ce este adevarat intrând circa doi metri pe interzis. Da pe interzis, deoarece la un metru de primul stâlp, se află al doilea cu semnul clar INTERZIS. Legea spune că ultimul semn se ia în considerare. Răspunsul domnului agent: așa am fost instruit, să vin aici, cine nu este de acord, să facă contestație. Colegul dânsului, de la poliția locală - fost gardian public - a făcut ochii mari, mari și a amuțit.
- aceste semne de circulație sunt acolo de ani de zile, chiar nu s-a sesizat nimeni de neconcordanță?
- de ce nu stăteau cu zece metri după intersecție, ar fi fost fair play și ar fi prins mai mulți indisciplinați și pe     bună dreptate
- să înțeleg că este vorba de an electoral?
- de ce seara, mai corect spus pe întuneric? Se întâmpla la orele 18:00 în data de 12.02.2014.
- de ce nu purtau însemne de circulație adecvate? Veste reflectorizante?
- să înțeleg că poliția nu se poate dezbăra de metehnele milițienești?
- dacă se dorește prinderea șoferilor indisciplinați, rău voitori, le vând câteva ponturi dacă este nevoie. Și nu     numai în Ploiești sau Prahova.
- așa dorește poliția să câștige respectul populației?
La voi în oraș se întâmplă la fel?
Baftă și să avem parte de poliție corectă!
așa DA

 

așa NU 

mă rog, în filme se acceptă.

călătoria - întors

Întoarcerea în țară a început în seara precedentă, luat rămas bun de la cei care nu o să-i vedem a doua zi, baftă Sorin, împachetat și aranjat tot calabalâcul. Dimineața, după sorbirea unei cafele, tare și cremoasă, marca Geta, ne aruncăm în caravană și pornim la drum. Ne însoțește un soare magnific, care ne face să regretăm din plin lipsa lui în primele zile. Pornim la vale, sub ochii noștri se desfășoară, în depărtare, măreața Romă. Ochesc autostrada către casă și încep să-i dau pedală. Taca, taca la taclale, constat pe pancarte un înscris ce-mi dă fiori: Napoli. Foarte fain, merg tot spre sud. Redresez situația și încep urcarea, către nord. Drumul este străjuit de coline "împădurite" cu clădiri foarte vechi: case, conace și castele. O cale ferată ne însoțește, paralel cu autostrada, pe un segment destul de lung, timp suficient sa constat diferențe colosale între garniturile de tren neaoșe și cele venetice. Ale noastre le poți depăși chiar în marșarier de ești mai dibaci în ale volanului, pe când ale lor... dacă clipești des, rămâi cu imaginea spatelui ultimului vagon. Și atenție, merg pe autostradă cu viteza legală, nu pe Magheru la oră de vârf. O altă diferență: și data trecuta și acum, atât dus cât și întors, a plouat pe parcursul a mai multor sute de kilometri. Ce să vezi, mașina arată aproape ca scoasă din spălătorie. În spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, ai toate șansele să dai în ulcer din cauza nervilor născuți de cheltuiala în zadar pe spălarea transportorului motorizat. Legat de calitatea asfaltului, am auzit pe mulți plimbăreți: drumuri ca ale lor, ale italienilor, n-are nimenea. Poate fi adevărat, dacă stai doar pe autostradă. Fals dacă ai ieșit de pe autostradă. GPS-ul vrea să-mi verifice nervii. În apropiere de Ljubljana arată candid că Ploiestiul este în același loc cu Zagreb. Respir adânc, și-l privesc cu un zâmbet sadic cum se stinge energia în el, așa, pitit în cotieră. Să nu-l mai văd și să nu o mai aud pe tanti care nu știe altceva în afară de recalcularea rutei, doar x metri la stânga sau la dreapta. Ochesc panourile direcționare, traseul îl știu ca pe apă, noroc că am mai trecut prin zonă, avantajul statului în dreapta - mulțumesc Alin, și ies lejer spre Maribor. Tipul zboară ca nebunul, și fac socoteala cum am pierdut circa trei ore din cauza electronicii și a ploii abundente care a stânjenit traficul începând de la Firenze. Lucru care forțează oprirea, pentru pătuț, la Arad. Astfel, în loc să ajung acasă dimineața, abia atunci reporneam motorul. Atenție, Vineri pleacă din Italia toate TIR-urile posibile și imposibile, în coloane interminabile, lucru care vă întârzie garantat și foarte important, atenție la radare. Sâmbătă dimineața, de la Arad la Deva, cred ca au fost peste cinci echipaje, lucru care va face o persoană să fie fericita posesoare a unei stații + antenă la un preț bun. După parcurgerea a doua segmente de autostradă, da frate, începem să avem autostrăzi neaoșe, trecerea munților cu schimbări frecvente din prima în a doua, ieșim în câmpie, în line dreaptă, spre casa. O ultimă oprire înainte de finiș. Frigiderul acasă este mai mult decât sexi, așadar facem popas la cârciuma preferată, pentru o supă de pui cu tăieței de casă. Superbă...gustoasă...sățioasă...aromată...aburindă...ca la mama acasă. De vrei sa verifici, cum intri în Ploiești dinspre Câmpina-Brașov, în cartierul Albert, pe dreapta, vei găsi Nabucco. Recomand și pui cu ardei gras la tigaie, paste vegetariene picante sau bulz și ... și tot ce vrei.
Ajunși acasă am făcut ce-am știut mai bine - beznă totală și somn de voie. Unsprezece ore.
Sincer...dacă aș putea, acum aș fugi în altă călătorie motorizată.
Baftă și concedii minunate!

Roma - episodul patru

În sfârșit avem o zi cu soare. Ne-am pus de acord din seara precedentă, fie ce o fi , vom toci pingele încă o zi. Nu știi când ajungi la cineva în vizită, darămite să ai ocazia unei cutreierări nestingherite prin Roma. Așadar, după cafeaua de dimineață cremoasă și tare, sărut mâna Geta, purcedem la stația de autobuz în formulă primenită. Am renunțat la prichindei, să se odihnească, și am cooptat tineri energici și lipsiți de mofturi burgheze, adică dispuși să schimbe șezutul în poziția sirenă cu laptopul la îndemână pe potrivitul tălpilor, alternativ una în fața alteia.  Soarele ne salută printre nori, ne dă de veste că o să ne mângâie fețele, toată ziua. Deocamdată vântul ne arată că știe și că poate mai mult decât o adiere subtilă, și începe să ne cravașeze asiduu peste obraji. Într-un final, așteptat mai abitir ca pâinea caldă, sosește tiptil, tiptil... autobuzul. Ne înghite în burdihan și se pornește alene la vale spre Roma. La capăt de linie schimbăm autobuzul cu metroul, pentru a ajunge la Basilica di San Giovanni in Laterno.

Catedrala Romei adăpostește  mormintele mai multor papi, având doi co-ocrotitori - Sf Ioan Botezătorul și Sf Ioan Evanghelistul - și prim ocrotitor pe însuși Hristos. Este de o frumusețe răpitoare și o opulență rar întâlnită. Tavanul și pereții sunt ornați cu minunate arabescuri aurite însoțite de un albastru infinit...transcedental.

Și aici, marmura a luat trup omenesc, bine conturat chiar vânjos, reprezentând cei doisprezece apostoli acoperiți cu mantie ascetică, fiecare fiind însoțit de un simbol caracteristic vieții pe care au dus-o. Fericita întâlnire cu o verișoară ne duce la primul popas. Ne răsfățăm cu un ceai, o cafea sau o bere - deh, năravuri de viață iberică - în timp ce picioarele zic sărut-mâna pentru pauza inopinantă de la Shaker. 

La snack barul Shaker, ai ocazia să înveți și despre istoria măcinării cafelei și preparării licorii dătătoare de energie. Am apreciat mereu împletirea utilului cu plăcutul, rezultatul fiind  îmbogățirea cunoștințelor de orice gen, dar în special despre viața de toate zilele. Problema majoră cu desfătarea, este instalarea lenii. Această doamnă este stăruitoare și amăgitoare. Cu un heirup aproape proletar, ne dezrădăcinăm din confortul dat de scaunele ergonomice, și pornim către Circo Massimo. În calea noastră apare complexul de Terme di Caracalla, mai precis spus  impozantele ruine, ale vestitului împarat războnic lipsit de dragoste frățească.

De la terme spre circ, veți trece printr-un bulevard umbrit de ficuși intercalați printre pini maiestuoși, tunși și frezați în specificul peninsular.

Imediat ce traversezi intersecția - atenție mare când se face verde, adică așa mai în pas vioi, că altfel vei simți "briza" mașinilor și a scuterelor - ajungi la o groapă neuniformă în adâncime dar lungă de peste șase sute de metri.

O arenă imensă, în care se desfășurau curse de cai sub privirile a peste doua sute cinzeci de mii de oameni. Da, ați citit corect, mai mult decât doua stadioane Maracana. Astăzi nu a mai rămas mare lucru, doar într-un capăt al arenei se lucrează la restaurarea unei turnante. De la marea arenă ai de parcurs doar vreo două sute de metri și ajungi la unul din obiectivele vizate de turiștii din lumea întreagă. Este vorba de poligraful antic Bocca della Verita, aflat în porticul bisericii greco-catolice Santa Maria in Cosmedin.

Părerile sunt împărțite: ba că ar fi de fapt un capac de canal ba o parte a unei fântâni, cert este că legenda ne transmite puterea de a fi "detector de minciuni". Traseul este completat de trecerea obligatorie prin biserică. Aici ești întâmpinat de o muzică, dacă pot spune, contemplativă. Nu este o biserică opulentă, din contră, dar te va surprinde cu măiestria făuritorilor de mozaicuri. Așa că am pornit catreTeatro di Marcello, lucrare de amploare mai mică, comparativ cu Coloseumul dar mai veche, totodată, o construcție căreia i sa  nimicit măreția prin adăugirea de noi ziduri parazite. 

De aici trebuie să-ți programezi o urcare lungă  și mai lentă a dealului capitolin, sau la fel de lungă dar abruptă și la capăt foarte spectaculoasă. Noi am ales ambele variante. Apoi, în drum spre zona de belvedere asupra Foro Romano, te poți odihni la umbra pomilor, contemplând ruine antice și biserici medievale.

Din capătul aleii Templo di Giove poți cuprinde într-o singură privire tot forul roman.

Din acest loc înțelegi foarte bine măreția imperiului, creativitatea lumii antice și nepăsarea oamenilor despre propriul trecut. Trecând printre Museo Centrale și Palazzo dei Conservatori ajungi la Campidoglio, piața de pe una din cele șapte coline, în imediata apropiere a Altare della Patria.

De la Capitoliu provine și cuvântul capitala. În această piață te vei bucura de geniul renașterii -Michelangelo. Tot aici poți încheia un circuit amplu și bine definit în vizitarea principalelor obiective istorice și culturale ale Romei. Noi am dorit să încheiem periplul într-un loc care nu l-am mai văzut niciodată. Astfel, am purces pe calea Cavour spre Basilica Santa Maria Maggiore, una din cele patru bazilici papale.

  Orice poți face într-o călătorie, în special într-un oraș atât de diversificat și colorat precum Roma, dar nu poți refuza plăcerea unui cornet cu înghețată. Ehe, să mergi la mama gelateriilor și să stai pironit în fața vitrinei... nu merge. Intrăm într-un astfel de "sanctuar" și rămânem blocați.

Cel puțin eu. Gândesc ce gândesc, apoi numai gândesc și dintr-o răsuflare cer bază de ciocolata și mix de ce nu am văzut și mâncat în viața mea. Ce a ieșit? Înghit și acum în sec...dacă pot spune așa ceva. De fapt am "o Niagara" în gură!

La viitoarea călătorie, pe lângă harta adecvată 

aș dori să folosesc și un aparat foto performant, pentru imagini mai grăitoare și mai dătătoare de pofte gustative și olfactive completate de dor de ducă.

Baftă, sănătate și fericire! 

Roma - episodul trei

Plecăm de la vestita fântâna, care îndeplinește orice dorință, cu gândul de a ajunge al o altă capodoperă, de data asta, una antică. Abia facem câțiva pași, că o lumina caldă ne face cu ochiul dintr-o prăvălie. Ne oprim...pe fața tuturor înmugurește un zâmbet larg, până la urechi. Este atelierul lui Geppetto. La intrare te întâmpină însuși Pinocchio, dar fără chip.

Acolo e locul fiecăruia, să-și imortalizeze trecutul și prin trupul de copil năzdravan pus pe șotii. La tejghea te așteaptă însuși meșterul tâmplar transformat în creator de bucurii pentru copiii mici și mari www.bartolucci.com .

La ieșire se află o jucărie pentru copiii foarte mari, în special pentru băieții visători de libertate. 

Ne luăm rămas bun, cu inima fremătând de amintiri din copilărie, și ne îndreptăm spre Pantheon.

Construit acum aproape două mii de ani, așteaptă și azi să vii să te închini și să te minunezi de ce au putut crea inginerii, în vremuri de mult apuse. Uși imense din lemn de stejar îți deschid calea către o încăpere vastă, unde vei fi minunat de frumusețea marmurei care întruchipează sfinți și câteva picturi de o acuratețe uimitoare.

Cupola este copleșitoare, afară de plouă neîncetat, abia de picură înăuntru unde pe pardoseală vei găsi un perimetru mic împrejmuit, care trebuie ocolit. Pe o latură vei găsi locul de odihnă a celui ce a fost Victor Emanuel al II-lea cunoscut și ca "Regele gentilom" de altfel unificatorul și creatorul Italiei moderne. Pereții exteriori îți arată ce-a însemnat pentru unii, vei găsi inimi străpunse de săgeți și nume din lumea întreagă, scrijelite fără noimă și cu răceală în suflet, dar și găuri sfredelite de gloanțe, mărturie că a fost pavăză pentru alții. Când să plecăm, dau un tur cu privirea prin Piazza della Rotonda și mă opresc asupra unui parter de bloc al secolului XIX. De acolo vine un parfum insinuant, un parfum cald și plăcut, de patiserie. Dar, surpriză plăcută, nu este numai patiserie, în acest loc poți să-ți omori poftele, poftele răscolite și născute de delicatesele atârnate din tavan sau orânduite pe rafturile mici ce împrejmuiesc intimul locșor de servit o gustare frugală.

 Înarmat cu o plăcintă acoperită cu semințe de fistic, pornesc la ucis poftele gurmande. Pașii ne îndreaptă către Piazza Navona, o fostă arenă a sporturilor antice, devenită piațetă. În ziua de azi o vei găsi împodobită cu fântâna celor patru râuri, dominată de obeliscul lui Domițian.

Pe lângă lecția de istorie ținută de fiecare edificiu, aici, în cadrul pieței, te vei bucura privind picturi realiste sau impresioniste, realizări în cărbune și chiar caricaturi. Toate sunt însoțite de creatorii lor, dispuși să-ți îndeplinească dorința de a te materializa, pin talentul acestor scriitori ai imaginilor, pe hârtie sau pânză.

    Mă uit spre cer. Norii reîncep dansul supărător, aleargă cu repeziciune și se învârt amețitor, semne clare că trebuie să iuțim pasul. Traversăm râul Tibru sau Fiume Tevere cum îi spun localnicii, pe lângă Corte Suprema di Cassazione 

construcție cu alură de muzeu, nicidecum a loc hotărâtor de destine, și ne îndreptam spre Citta'del Vaticano. Drumul este străjuit de Castel Sant'Angelo, 

care-l știți din atâtea filme, mai vechi, istorice sau filme mai noi, cu povesti despre teorii conspirative. Un vechi mormânt, clădit în secolul II e.n., al împăraților romani, devenit în timp castel folosit de papi.
Din zare ne întâmpină Basilica di San Pietro

maiestuoasă, de-a dreptul fermecătoare. Indiferent de unde ești venit sau de ce ai în suflet, te vei simți pătruns de un fior neînțeles. 

 Dacă e vorba de spiritualitate sau doar de frumusețea intrinsecă, asta nu pot edifica corect. Nu poți povesti, nu poți explica, nu poți reprezenta în cuvinte acest loc unic pe pământ. Pentru unii este loc sacru de cercetare religioasă, pentru alții un loc magic, iar pentru unii doar un loc încărcat de istorie și pentru alții un loc perfect pentru încărcare energetică, posibil pentru alții să fie un loc plin de frumusețe arhitecturală sau locul de plecare/sosire în vizitarea și cunoașterea Cetății Eterne, de aceea vă poftesc la plimbare și cunoaștere. Pentru fiecare dintre noi reprezintă altceva și se simte altfel. Prima dată am vizitat, Roma, plecând din piața Sf Petru și am finalizat călătoria la Coloseum. Indiferent de soluția aleasă, veți fi pătrunși de ingeniozitatea umană, de capacitatea noastră de a face lucrul frumos pentru noi și pentru cei ce ne vor urma. 


Baftă și drumeții încântătoare!

Roma - episodul doi

Așa... hai să ne plimbăm. Am stat suficient, prea multă odihnă strică la fizic dar și la "mansardă".
Vis-a-vis de Columna lui Traian, se găsește Altare della Patria, un monument fastuos ridicat în onoarea regelui care a unificat Italia, Victor Emmanuel. Mă gândesc dacă strămoșilor noștri li se poate dedica un edificiu reprezentativ.

Lumea se ferește, se apleacă sau îngheață-n loc atunci când dorești să faci o poză și din întâmplare se intersectează cu tine. Campionii sunt asiaticii, campionii clicurilor dar și al aparatelor. Cele mai sofisticate mașinării și cele mai mari "tunuri" le vei vedea mereu în dotarea lor. Carabinierii, cei în uniformă, abia dacă îi zărești, stau deoparte și-ți răspund politicos la orice întrebare, te îndrumă binevoitori pe direcția dorită sau către persoana abilitată să-ți satisfacă eventuala curiozitate. În fața impunătoarei clădiri, se găsește Piazza Venezia, unul dinte cele mai aglomerate sensuri giratorii care l-am văzut vreodată. Mașinile mârâie agitate însoțite de bâzâitul strident al scuterelor. Nici o uniformă nu vei regăsi pe post de semafor sau dirijor în aparenta nebunie zgomotoasă. Ne tragem sufletul preț de cinci minute, ne sfătuim în acest răstimp ce să dăm de lucru la burtică. Trebuie să-i dăm, că el ne dă tuturor o frumoasă simfonie, ce-i adevărat cam nedorită. Reîncepem periplul cu hotărârea ca la prima tavernă tradițională care însumează dorințele noastre, vom poposi pentru ostoirea foamei năzdrăvane. Pornim pe Via Corso cu gândul la o scurtătură spre Fontana Di Trevi. Până una alta, cine este amator de modă în cel mai pur stil italian, recomand plimbarea pe Via Corso - ce zici Mari? -  dar cu cardul adecvat în portofel - sau cu mătușa Tamara de mână. Cam la jumătatea bulevardului, cotim la dreapta spre fântâna amintită și ieșim din larma citadină. În nici zece metri, parcă am intrat în altă lume. Străduțe strâmte, pe alocuri desfundate - ce seamănă cu centrul vechi al micului Paris - cu turiști puși pe captat instantanee din viața relaxată a localnicilor. Zărim un restaurant, ne face cu ochiul, ne atrage, cred că roșul de afară a fost de vină. Avea niște felinare roșii pictate superb, cu auriu. Jur că este restaurant și nu altceva. Intrăm, căldura năvălește și ne dă ghes la picoteală. Pentru moment uităm de umezeala de afară. În timp ce parcurgeam paginile scrise mărunt și bilingv constat momentul bizar. Ne-am dorit ceva tradițional, ajungi la Roma și mănânci într-un restaurant chinezesc. Înțelegem până la urma de ce. Ne aduce aminte de vacanțele iberice, de Wok, de restaurantul în care năvălim aproape zilnic să ne înfruptăm cu fructe de mare și legume trase la wok sau făcute semi-picant la "plancha". Trei feluri de paste din orez (unul cu creveți bineînțeles), carne de vită, pachețele de primăvară și normal, pentru mine... o supă "thai".

Mmmm, fericirea s-a născut între oameni dar cu ajutorul bucătăriei. Creveți și fâșii de calamar cu mirodenii nebănuite, toate amestecate și fierte în felul lor, numai de ei știut. Ce a mai lipsit? Pui de caracatiță și un amestec de stridii, midii și scoici. Cu burtica liniștită am încercat să ne punem în mișcare, cam greu, ca un diesel din veacul trecut, dar reușim ajutați și de aerul răcoros. Deodată, din apropiere se face simțită larma, râsete și apelări în limbile Babilonului, semn că ne apropiem de piața Trevi, cea care găzduiește fântâna cu același nume. Ca în Matrix, întorc capul spre stânga pentru un răspuns în plin dialog, când... privirea-mi rămâne pironită într-o vitrină iar corpul începe să se miște în timpul lui clar și separat definit. Totul devine vag în jurul meu, câmpul vizual este îngustat și focusat pe ceva anume din vitrina. Atenția către restul lumii tinde fulgerător către zero. "Sanctuarul" Ser Jacopo, este în fața mea. Găsesc într-un cotlon al minții puțină concentrare, atât cât să pot anunță echipa de iminenta-mi dispariție după ușa masivă de sticlă cu canat din lemn de stejar băițuit stacojiu și super lustruit. "Bon giorno" mă întâmpină o voce puternică și fermă, tabagică, calda și prietenoasă, o voce însoțită de-o barbă deasă acompaniată de ochi negri calzi dar pătrunzători. Stingher, încerc să încheg o discuție despre calitatea pipelor, instinctul de vânzător își face simțită prezența. Omul din fața mea nu este deloc ofensat de întrebările adresate, poate prea curioase și îndrăznețe, este chiar interesat cu ce poate să-mi compare produsele...create de mâna lui. Sunt blocat, abia mai pot bâigui ce vreau...aș vrea tot magazinul și o săptămână în atelierul care se zărește după cortină, undeva în spate. Și, Ser Jacopo, doresc să vin cu un prieten (are mâini măiestre pentru pipe), să ne arătați din tainele dumneavoastră.

Aleg din ochi o pipă full-bent, privirea-mi este citită clar și fără perturbații (mulțumesc Iubi), aptă pentru filtru de nouă mm și cu o strângere prietenoasă de mână ne salutăm de rămas bun. În sinea mea aș dori să ne revedem, măcar așa, la doi ani dacă nu se poate mai des. Fac stânga la ieșirea din magazin, strângând ferm cutia prețioasă, spre așteptata întâlnire cu fântâna făcătoare de minuni , moment în care sunt anunțat: "să știi că fitu' a zis: Tati e în magazinul de pipe cum sunt eu în magazinul de jucării". Zâmbesc și cred că licărul din ochi este pe înțelesul oricui. În definitv, trebuie să fim mereu copii în suflet. Ne apropiem tiptil, împărțim monezile și fiecare începe să-și cugete ruga către zei.

Toți suntem expeditivi, febril facem și poze, doar mai avem multe minunății de contemplat, numai cel mic stă statuie cu ochii închiși. Așa de profund și expresiv își trăiește momentul, încât o pereche de asiatici începe să-l imortalizeze. Ce să faci, prichindeii au mereu dorințe mari, numeroase și importante. Ce te va lăsa uimit mereu la statuile omniprezente? Detaliile. Scanez ansamblul statuar și nu găsesc nicio chichiță acestei opere baroce finalizată la mijloc de secol XVIII, construcție amplasată la capătul unui apeduct din primul secol cu ani pe plus. Vei vedea fiecare venă, fiecare articulație, mai că aștepți prima mișcare, să vezi caii de mare nechezând mânați de Neptun și celelalte personajele să povestească tot ce au zărit în lungul timp petrecut în fața oamenilor trecători.
Dragii mei, vă poftesc la dorințe. Că sunt trăznite sau comune, sper să le împliniți cu fericire. Acum eu îmi doresc să văd și alte frumuseți etalate de-a lungul și de-a latul lumii.
Baftă și dorințe frumoase!

Roma - episodul unu

De când străbăteam lunca Mureșului, am programat vizitarea Romei pentru Marți. Mă rog, revizitarea. Cred totuși, că este mai corect vizitarea. Indiferent de câte ori mergi la Roma, de fiecare data vei vedea altfel cetatea eternă. Dacă un orășel ca Genzano, ni s-a dezvelit total diferit, mai alert, mai complex și mai colorat, mă gândesc cum va fi la Roma. Ploaia ne-a încurcat planurile pentru ziua de ieri, a trebuit să amânăm rătăcirea prin capitală pentru azi. Câștigul, că trebuie să fim optimiști, să privim partea bună/plină, a fost imens. Mi-am odihnit țurloaiele și am avut timp berechet pentru antrenarea falangelor. Aștept startul ca un copil, ca un copil care așteaptă să vină dimineața de Crăciun să-și îmbrățișeze cadourile de sub brad. Așadar, ne-am întregit echipa, am burdușit rucsacurile cu de toate, fie pentru sete sau stimulare (ciocolată) inclusiv pelerine - scut împotriva apei care se tot stropșește la noi din înaltul cerului. Din experiența proprie, recomand vizitarea Romei cu ajutorul teneșilor și a metroului, punct. Dacă dorești să faci această excursie cu ajutorul autoturismului, este o pierdere de timp, în primul rând vei căuta locuri de parcare la nesfârșit în detrimentul vizitării unor obiective, numai spun că este foarte posibil să omiți câteva repere plăcute ochiului. Sunt două linii de metrou care te pot ajuta, linia A și linia B, cu două puncte de plecare într-un  periplu de o zi. Prima opțiune este să începi cu " Colosseo", poți accesa din stația cu același nume din linia B, și finalizarea plimbării la "Basilica di San Pietro" cu stație la "Ottaviano -San Pietro" sau pe rută inversă. Data trecută am început cu vizitarea Vaticanului, acum am considerat propice momentul să facem pe dos, lucru care s-a dovedit foarte inspirat. Bun, ieșim din găvanele metroului și în fața noastră se naște o imagine cu adevărat colosală. Una este să vezi în apus, chiar pe întuneric o astfel de construcție, și alta este să o contempli în plină zi, fie ea și noroasa. "Colosseo" este imens, abia poți zări de-a stânga sau de-a dreapta altceva. "Instantabrusc" realizezi cât de furnicuțe suntem, dar și ce furnicuțe. Puse laolaltă putem realiza lucruri fantastice. Ne îndreptăm către intrare, să facem plata inevitabilă pentru vizită, când constat ce gimnastică fac fără voie. Capul se duce tot mai mult pe spate, șira spinării începe o arcuire ca de gimnast. Ce anchilozare... dispare ca și gândul și fără calmante sau antiinflamatorii. Ne punem, nu fără suspine, la coadă. Mamăăă ce de lume, și ne bucuram că-i vremea cam potrivnică și mulți se duc în altă parte, poate un schi sau o tavernă caldă. Nu omule, au venit din toate zările. Din una-n alta, am constat, nu fără tăgadă, că cele mai frumoase femei sunt cele estice. În primul rând ale noastre și în al doilea rând cele din jurul nostru - cele slave. Plătim, luăm și un video guide și începem să vizităm toate cotloanele. Te întâmpină niște trepte demne de Goliat, urmate de culoare unde poți face raliu cu camioane suprapuse și-n perechi de câte trei. Imediat ce treci de culoarerele imense, priveliștea se deschide fantastic. Ochii ți se măresc, ies din orbite, irisul ți se dilată la maxim. Din penumbra cotloanelor, faci doi pași și lumina explodează, spațiul se deschide nemăsurat, atât de mult încât nu poți cuprinde totul într-un singur cadru. Trebuie să rotești capul ușor, de la stânga la dreapta, să scanezi ușor fiecare grad de rotire. Altfel ai ocazia să amețești, imaginea să-ți nască năluciri. Resturi de gradene, colțuri de coloane, arcade franjurate, trepte uriașe șterse de miliardele de pași, bucăți imense de pereți din cărămidă plată, totul se succede eteric, imaginea te îmbată.

După un tur de arenă, reintrăm în culoarele imense. Avem un noroc chior, găsim în plină desfășurare o expoziție provizorie cu materiale didactice suplimentare, despre etapele dezvoltării marelui amfiteatru. Ingenioși, foarte ingenioși constructorii romani, au reușit să finalizeze o arenă cu cinci nivele superioare și două inferioare pentru a găzdui șaizeci de mii de oameni, totul în doar opt ani! Să nu mai pomenesc de mașinăriile incluse în construcție, mii de scripeți, rampe mobile sau apeducte. Un lucru minor: locurile erau numerotate iar pentru clasele de mijloc sau de conducere, lojele erau inscripționate cu numele lor și bineînțeles plătite. Pe unul dintre culoare găsim harta imperiului, un pic exagerată, completată cu ceva teritorii pe care nu le-au  stăpânit pe de-a întregul.

Cu mintea un pic amețită, zăresc dintr-un colț, un arc de triumf. Este "Arco di Costantino", arcul străjuit de DACI. Sunt statui masive care reprezintă războinici DACI. În scrierile contemporane se specifică fantezist, zic eu și nu doar eu, că sunt reprezentări ale soldaților capturați. Dacă erau capturați, de ce sunt reprezentați în poziții puternice cu privire pătrunzătoare sau de ce nu sunt reprezentați și alți războinici din alte părți ale lumii, decât în genunchi sau în lanțuri ?

Contrariați și puternic impresionați de cele văzute, plecăm ușor către forumul lui Traian. Pe drum te îmbie soldați romani, să-ți faci poze pentru posteritate sau mimi dornici să-ți scuture buzunarul, sau de vrei gologanii să ții cheltui, te așteaptă artiști plastici cu spray și pânze sau tarabe cu suveniruri fel de fel. Din îndepărtare, din capăt de "Via dei Fori Imperiali" zăresc Columna lui Traian. De sus, de la circa treizeci de metri, ne privește Sf Petru, sub el, pe  blocuri imense din marmură de Carrara, este narată epic, victoria oștirii romane asupra "barbarilor" DACI. Normal, trădarea nu se poate ciopli.

Sunt mândru, nu știu să definesc corect de ce, dar un fior mă străbate și inima tresaltă-n mine. Sunt DAC, și știu, da, văd și-n ziua de azi, că a noastră glie este dorită-n continuare. Suntem bogați dar nu știm ce să facem. Mă răsucesc, acoperind cu privirea tot ce mă înconjoară. Totul este magic, locul îți arată ce este istoria. Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă și ce se poate întâmpla în curând. Structuri imense, intercalate, îți arată antichitatea, înclini ușor capul și vezi superbe clădiri renascentiste vecine cu realizări Art Deco.

Cititorule...mă opresc preț de...câteva ore. Fug să-mi bucur ochii. 

Baftă și pe curând!

    

ciocolată și reportofon

Pentru călătoriile planificate sau nu, mai lungi sau super lungi, pentru o desfășurare optimă am constatat ca am nevoie de:
1- ciocolată -  să aveți la îndemână, cât cuprinde și cât mai fantezistă în compunere: alune, fistic, stafide,              lapte, portocale, mentă, etc. Este cel mai bun energizant pentru plimbările prelungi și niciodată de ajuns.
2- reportofon - sau orice altceva ce poate înregistra convorbirile, în special la oboseală. Se nasc cuvinte de       genul: saturi (varianta inopinantă pentru sate), șezloange (șezlonguri în variantă zombi) sau garzii (garduri         negândite).
3- apă de trei feluri: plată, carbogazoasă și cu ierburi, adică ceai. Dacă nu schimbi lichidele periodic te apucă     o lehamiteee.
4 - cafea - caldă și cu repetiție la 5-6 ore.
5- bancuri - cât mai seci și cât mai tâmpe. Și dacă nu ai la îndemână într-un sertar din minte, privește mai           atent în jurul tău, imposibil să nu-ți sară-n priviri o întâmplare, o fază care să-ți pună rotițele-n mișcare.
 Voi ce-ați mai folosit pentru energizare? Dar ce "perle" a-ți produs pe nepusă masă.

Bafta și călătorii sprâncenate!

Venezia

Să ajungem dimineața. Ba să ajungem la prânz spre amiază. Când este mai potrivit să ajungi într-un oraș hiper vizitat? Noaptea? Ziua te bucuri de lumină, poți observa cu acuratețe fiecare cotlon, fiecare fațetă a urbei, te poți bucura de larma lumii, de bucuria exaltată și exprimată în o mie și una de limbi ale pământului. Noaptea te poți bucura de plimbări prelungi și neîmpiedicate în cohortele de turiști gălăgioși, poți rătăci în voie, poți contempla clădirile stând pe orice treaptă de casă sau palat. Am ajuns dimineața, când tavernele se dezghețau, precupeții descuiau, autocarele începeau sa umple parcarea centrală. Am proptit caravana în parcarea știută, ferită de privitori prea curioși și prea băgăreți de seamă. Briza ne-a întâmpinat de-ndată și ne-a însoțit toată ziua. Abia am trecut primul pod și deja ne simțeam ca în Babilon, zeci de fețe zâmbărețe în zeci de limbi mai încâlcite sau mai șuierate. În câteva ore, zeci s-a transformat în sute apoi în mii. Regula plimbării a fost simplă: haihui spre piața lui Marco cu ochii pe cel de lângă tine. După ce am învârtit de vreo trei ori harta, am deslușit direcția corectă - unde-i puhoiul acolo trebuie să ajungem. În prealabil ne-am aruncat ochii prin știrile meteo, care ne anunțaseră că-i vreme tristă, ploioasă și rece. Pe moment norocul proverbial al lui Dani, și-a făcut simțită prezența. Preț de aproape două ore ne-am plimbat pe sub nori plumburii dar lipsiți de plângeri sau tânguiri ale naturii. Puteți face start - pauza la San Marco-sosire cu bărcuța, adică o vizită fulger a orașului în care să bifați cel mai mediatizat loc și cu câteva clicuri de aparat să vă umpleți amintirile și împlinirea visului că ați vizitat speciala urbe. Nimic mai amăgitor - din punctul meu de vedere. Plăcerea noastră a fost rătăcitul pe străzi, ba luați de puhoiul de oameni, ba luați de gânduri speriate și tresărite din cauza vreunei fundături. Te uiți în stânga, ai perete la douăzeci de centimetri. Te uiți în dreapta, peretele respira umed de la zece centimetri. Te uiți în sus, clădirile se-nfrățesc la două-trei etaje deasupra. Spațiul se strânge, se îngustează atât de mult, încât aproape că-ți pitesc cerul, îți lasă o fâșie de cer albastru-plumburiu, abia întrezărită. Tuneluri, scări dezaxate, poduri strâmte, cântăreț la acordeon, ganguri lugubre, curți interioare cu fântâni acoperite, ferestre cu "serande" din lemn sau gratii din fier forjat, totul se perindă prin fața ochilor, amețitor dar antrenant. Printre picăturile reci de ploaie începem să ne lămurim: nu poți vizita Venezia nici vara, nici iarna, nici dimineața sau noaptea cu gândul la liniște. Nu există așa ceva aici. Poate doar în fața ecranului tern, navigând, dar pe internet. Orașul se pregătește febril de inundații, postamentele sunt înșirate, apa începe să-și facă simțită prezența din belșug. Pont prețios și eventual fifti fifti- plecați în vizitarea lagunei dotați cu vreo patru mii de perechi cizme din cauciuc. Le veți vinde cu siguranță, acolo sunt dosiprezece euro perechea. Nu era suficient că vine neoprit de sus, începe să ne asedieze și de jos. Valurile încep să se spargă pe chei nu de chei. Lumea se agită ca la circ: clic, clic, plici,clic, plici din aparate sau din telefoane, deh, fiecare cu ce are. O voce interioară dă ordin cohortelor de turiști: fotografiați valurile, așa valuri na-ți văzut în viața voastră, picturi și statui găsiți și-n baia proprie. Piața e de o frumusețe copleșitoare, vechii negustori și-au plătit păcatele cu vârf și îndesat. Biserici peste biserici, clădiri semețe, ridicate cu meșteșug, umplute cu roci și vopseluri cu măiestrie conturate și amestecate, te înconjoară declanșând simțuri necunoscute sau rar uzitate. Totul este o moștenire fantastică a umanității, a geniului creator. Uzi, din ce în ce mai uzi și cu lupte aprige în mațe, încercăm să găsim un loc cald și primitor. Priveam atent hârtia, și încercam să găsim o cale de a ieși din impas, eram pierduți între canale. Deodată o voce puternică dar binevoitoare, ne întreabă, într-o engleză aproximativă, unde vrem să ajungem. Bucuros să ne ajute, ne spune că avem direcție comună, mirat totuși că nu știm italiana. Are mulți prieteni români cunoscători de limba lui maternă, surprinzător pentru el, noi suntem doar turiști - nu înțelegea conceptul de turist Român. Ca să vezi ce poate realiza media, scrisă sau vorbită, din orice țară. Ne îndrumă personal la o tavernă caldă și prietenoasă - Agli Artisti -  unde ne întâmpină cu bucurie o ospătăriță basarabeancă. Are un grai extraordinar, calm și plin de cuvinte zâmbitoare, fața-i se luminează când vorbește limba de acasă. Ne îmbie să alegem orice, sunt gătite sublim. Un gând îmi dă târcoale, o fi ca în țară, unde orice cârciumar promite ce vrei și ce nu vrei? Eu prefer ravioli, alții doresc pizza quattro formaggi, sau paste carbonara. Nimc nu se compară cu ce se prepară acasă. Doar ca denumire. În farfurie, am niște pernuțe fantastice, un gust alambicat de paste cu pancetta și o minunăție de cașcaval-nu-știu-cum și cu un sos de măsline. Sunt așa de sătul încât nu respir, ci gâfâi, dar mă uit galeș în farfurie la princhidel. Se desfată cu pizza quattro formaggi, preferata mea. Mă uit expresiv...vreau măcar o felie, gura-mi seamănă cu Niagara, da-mi tu că altfel iau tot, voi fi cuceritorul cel mai crud, mai crud ca Genghis Kan. Cu o privire candidă, puștiulică îmi dăruiește un triunghiuleț magnific. Mmmm, subliiimm, blat semi-crocant, subțire și acoperit cu brânzeturi divine. Un pahar de vin ar completa perfect această desfătare, dar vai, mai am de pedalat fir-ar sa fie. Semi-uscați, cu burtica răsfățată, plecăm alene pe aleile întortocheate, către locul unde am lăsat caravana. Mergeți înainte, tot înainte, așa suna indicația. Ehe, ține înainte dacă poți. La cam a doua răspântie aveai săgeată dubla pentru destinație, vrei la stânga sau la dreapta. Pe unde-i mai bine? Uite așa am reușit să facem înconjur toată insula, am plecat pe Ponte della Liberta și ne-am întors pe Ponte della Costituzione trecând pe la Grifone San Polo, Ponte de Rialto, Hotel Venezia și gara Santa Lucia. Când revezi ceva drag, te umpli de bucurie liniștită, ochii și inima ți se desfată lin și profund, totul se observă mult mai atent și descoperi unghiuri de vedere mai ample și mai pătrunzătoare, numai spun de îmbogățirea sufletului și a simțului de estet din fiecare. Vizitarea unui muzeu te îmbogățește pe toate planurile, mai ales un muzeu în aer liber și de o asemenea anvergură, unde poți observa și etapele de dezvoltare ale unei comunități.  Hotărât lucru, dacă voi fi norocos, doresc să revăd fiecare locșor din lume pe unde m-au purtat pașii, iar ca bonus să am în fiecare an ceva nou de povestit. Sunt pretențios?
Baftă și plimbări minunate, oriunde vă poartă ochișorii!

călătoria - dus

Am plecat după cafeluță. Totul era pregătit de cu seară. Dis de dimineață am făcut retușuri și verificări după care ne-am aruncat în mașină cu tot cu cățel și purcel. Apropos de cățel, la cât de plină era mașina, nu ar fi arătat prea rău acel cățel, alergând pe lângă mașină ca după o căruță cu coviltir. Prima surpriză a fost timpul petrecut cu traversarea stațiunilor. Un timp record... de bun. A doua surpriză a fost calitatea serviciilor prestate de drumari. Până la Nădlac drumurile au fost la negru! No comment! A treia surpriză: în țara pustei puteam să circul și doar cu poziția aprinsă. Eu cred că au marcat autostrăzile cu vopsea marțiană, altfel nu se explică de ce-mi săreau în ochi de la distanțe imposibil de zărit în arcul carpatic. Un mare + pentru ei și rușiniiicăăă pentru buruienile noastre. A patra surpriză: parcările din Venezia sunt păzite normal. Adică pază umană, paza cu senzori și camere ca în capitala ceții. Poți să-ți lași mașina decapotabilă plină de bagaje. Sau am nimerit eu într-o parcare de boieri!? Mă-ndoiesc având în vedere prețul per oră. A cincea surpriză a fost sosirea la Genzano. Adică, după ce parcurg mai bine de 1000 de kilometri prin Italia și Slovenia prin ploaie, la destinație să constat că am mașina mai curată ca la ieșirea din Ploiești! Primul drum în Italia, a fost identic - nu zic așișderea ca să nu fiu acuzat de plagiat, mă uitam la mașină și mă cruceam. Am zis că așa ceva nu trebuie să povestesc, ori mă ia lumea de nebun ori de Pinocchio, dar cu uimire, observ că este o normalitate. Foarte bizară această normalitate. Atunci de ce să mai mergi la spălătoria auto? Doar pentru interior!? Să-ți sclipească mașina mereu, fără o ceară fără nimic? A șasea surpriză: să parchez undeva unde nimeni să nu-mi spună "duios" că nu e locul meu. Asta chiar nu o înțeleg, să nu ai dorință de șicanare a vecinului? Ăștia sunt din 51 area! Mă rog, ajung siderat de lucruri ne-normale nouă, sărim în pupături cu rudele - La Multi Ani, Sorin! -  și ciocniri de cupe pline de vin rubiniu. Nu mai mult de două că pleoapa de sus învelește pleoapa de jos mai abitir ca plapuma pe omul frânt de plug. După zbicirea trupului cu apă-n două faze cald-rece, mă mulez în doi timpi și trei mișcări pe pernă și cearceaf, loc pe care-l părăsesc după zece ore. Când timpul va permite, voi povesti vânturelile peninsulare.
Baftă și zile pline!