Inghetata

   Clinchete puternice. De fapt o melodie de trei secunde. Ca o alarma. Ba nu, ca un anunt, ca atunci cand fluieri in fata blocului sa aduni toti baietii pentru fotbal. Da, chiar asa se aude.
   Il intreb pe pusti daca este o masina de inghetata, se aude ca in filmele alea in care totul este roz in cartier si mereu la ora sase seara,  apare masina cu inghetata. Raspunsul este afirmativ.
   Nu-mi vine sa cred, mintea-mi zburda deodata si ma vad stand pe varfuri si agatat de tejgheaua lui Olive, de langa Complexul Mare, cerand o inghetata la pahar cu doua lingurite. Diferite la culoare.
   De ce?
   Pai era cea mai tare colectie a acelor vremuri, sa strangi cat mai multe lingurite de diferite culori. Ce ruble, ce timbre sau capace!? Lingurite de inghetata!
 

    Vreau inghetata! Dimineata, la pranz si seara! Imbaiata in dulceata de afine!
Pana sa ma hotarasc, masina a plecat in treaba ei, dar, sper sa se intoarca, altfel voi fi nevoit sa-mi cumpar cutii de inghetata, asa macar cobor patru etaje si le urc la loc si  mai lupt impotriva caloriilor care-mi fac hainele mici!
   Bafta si fugi la inghetata!

Prima zi

   Liniile se succed cu repeziciune. Cafeau a început să-și facă efectul și un zambet, în colțul gurii, înmugurește. Îl ajută cafeaua, radioul și Soarele. Vălul nopții a fost destrămat de aroma cafelei, țăcăniții din FM, țăcăniți de leat apropiat, spală mintea cu amintiri din prima zi. Imi scutură amintirile de praf și le scot în fața ochilor minții precum un tablou proaspăt pictat. Soarele începe să-mi mângâie fața. Un pic. Clipește printre nori plumburii și căpoși, dar, pentru că-i pulsează miliarde de minți în speranța vieții, este colorat, aprins, si luptă să spargă norii.
   "Ia uite ce școler avem aici!" Aud... Ca atunci. Îmi vine să închid ochii, vorbele le aud ca prima dată, iar mirosul sufrageriei este aidoma anilor de demult. Încă nu erau gri.
    Pas după pas, îmi venea să zbor, m-am înfățișat în fața lui Tataie. M-am oprit, teapan, militaros chiar, cu chipiul pe cap și un zâmbet până la urechi. "Iată-mă!"Mamaie dăduse alarma că-s gătit și pregătit de prima zi, îmi așezase uniforma și mă ferchezuise de straluceam precum Steaua Polara.
    Îi revăd zâmbetul care-i inundase fața, cu toate că părea un om aspru, poate chiar era. Era un zâmbet molipsitor, care mă inunda de veselie. Și a început să râdă, așa, ușor sacadat, parcă nedorind să uite clipele, să nu treacă: "Ce școler avem aici!"
   Prima zi. De chin pentru unii, De jale pentru altii. De bucurie pentru careva. De distractie pentru ceilalti. De nebunie pentru toti! Prima zi de școală!
 

Blue Júzcar

   Trei, doi adulți și un junior, am purces la cunoașterea a înca unei părți din Andaluzia. Ne place, cred că o iubim. Fățiș. Sufletul bun al lui Cojo ne-a urcat la etajul volanului și am dat bice peste munți. Toți au spus că suntem curajoși, sau nebuni, poate chiar inconștienți, pentru simplu fapt că plecăm la drum pe cod portocaliu de caniculă. Ei, și? Mă îndoiesc că voi ajunge când vreau unde vreau pentru cât timp vreau. Acum pot!

   Geografia locului îmi cere atenție sporită la volan. Chiar și pe litoral am parte de viraje rapide urmate de linii drepte care mă zgândare la piciorul drept, ca apoi să intru într-o succesiune de viraje îmbătătoare. Amețitoare pentru unii. Cu cât mă îndepărtez de litoral cu atât nu-mi mai vine să stau cu geamul deschis. La mașină. Vara. Arșiță, briza marii se pierde pe drum, munții zăgăzuiesc și zădărnicesc orice tentativă a brizei de a mângâia stâncile sterpe și uscăciunea omniprezentă.     Atmosfera îmi creiona în minte imagini din filmele western. Mai bine zis din desenele animate cu prăduitori mexicani care erau bâzâiți de muște pe la sombrero.

   Drumul șerpuieste încantator, din San Pedro am ieșire directă către Ronda și stiu că voi opri în Juzcar. Pentru o cafea. Dupa tocirea pingelelor.

   Aerul călduț, simfonia insectelor și albastrul caselor îmi vorbesc despre o plimbare plăcută, de bun augur pentru zilele ce vor urma. 

  De ce Juzcar!?  Pentru că ai ocazia să-ți albăstrești ochii, să te bucuri de câteva momente de pură copilărie chiar dacă ai sărit de optzeci de ani. Doar un pic, un dram de imaginație îți trebuie. 

   Îmi plac la nebunie satele andaluze cu casele văruite în alb, parcă aș vedea satele noastre de demult. Acum, satele noastre parcă sunt un mozaic de... 

   Albastru! Albastru odihnitor, albastru liniștitor, albastru răcoritor.

   O mare companie de film a propus principiul win-win, a reparat casele pe propriul buzunar ca să poată turna un film în decor veritabil, iar locatarii au salvat bănuții pe care și așa nu prea îi aveau și au început să profite de pe urma marketingului capitalist-eficient.    

   M-am putut bucura de câțiva strumfi giganți care m-au îndemnat la posturi hilare și grimase copilărești, iar o tanti pusă pe afaceri aducătoare de gologani albi pentru zilele de balansoar, mi-a scuturat monezile la un cost deloc pretențios. Bună afacere! Apropos, statuile și picturile sunt gratis, inclusiv parcarea și ghidul tipărit.

   Căldura începea să ne frângă pofta de plimbare, dar chiar lângă parcare ochisem o terasă umbrită natural, care trebuia să fie locul de cafegit. Cafea! Chiar bună!

   

   Combinația ideală, racoare, cafea și vacanță. Aș mai pune un praf de mers și câteva bucăți de locuri noi, inclusiv frânturi de povești ale vieții și un pahar de vin roșu. Sec!

Baftă și hai, hai-hui!