Cu porţia

Când eram mic, pe vremea dinozaurilor cum ar spune zăpăcitul de Johny, drămuiam dulciurile. Nu conta că erau de casă sau nu. Cine a prins cel puţin cinci, şase ani de copilărie înainte de '89, ştie ce spun. Eu am prins şi anii '70, când se găseau tot felul de bunătăţi pe la cofetării, restaurante sau raioanele de delicatese şi importuri din alimentările vremii. Uite, acum îmi aduc aminte de aroma care-ţi gâdila nasul de la mare distanţă. Intrai în alimentară şi de la douăzeci de metri ştiai unde este raionul cu minuni din alte ţări. Curmale, arahide, alune prăjite sau nu, fistic prăjit sau nu, migdale, smochine, cacao vrac sau ambalată, cafea boabe şi prajită şi neprăjită, sau cafea râşnită pe loc, piper, cuişoare, ce să mai, o nebunie de arome. Aşadar, alegeam ce alegeam şi apoi salivam până acasă de parcă-mi trecea Niagara prin gură, iar acasă porţionam dulciurile pentru cât mai multe zile, să mă pot delecta un timp îndelungat. Ehe, dar cine reuşea să respecte? Eu, nicidecum, până la prima masă erau dispărute întru totul, iar apoi începeam cu cerşitul pe la soră-mea, că avea mai multă cumpătare. Cam asta simt când ajung în faţa unei vitrine pline cu dulcegării orientale, îmi fac o mică socoteală, să cumpăr pentru mai mult de o zi. Şi ce să vezi? De cumpărat, cumpăr, dar de mâncat... De data asta mi-a ieşit, mi-a ajuns şi a doaua zi, şi poate chiar şi pentru a treia zi, am luat de am luat, nu m-am jucat. Să fiu sigur!
Baftă şi îndulcire pe îndelete!

PS
Dă-l draq de cântar!