Reconstrucţie, construcţie sau evoluţie?

De când mă ştiu, aud de generaţii de sacrificiu. Am urechea plină de trompete care declară că a venit timpul reconstrucţiei. Sau că acum avem oportunitatea să construim România. Pe bune? Fiecare generaţie a fost de sacrificiu? Reconstrucţia există doar aşa, câteodată? Construim doar când avem chef, sau trebuie cineva să ne bage niscaiva minte în traistă. Un lucru e sigur, periodic, o naţie escaladează evoluţia, apoi se dă pe tobogan la vale. Uite aşa, apare câte un curent destabilizator, ca atunci când vrei să menţii lumânarea aprinsă în bătaia vântului. Se stinge? O fereşti? Adică, cum o fereşti? O protejezi? Foloseşti mâna? Adică mintea? Dar să folosim mintea la reconstrucţie, să construim evoluţia? Eu unul am norocul, periodic, să-mi încânt ochii cu dealurile, câmpiile şi munţii patriei, să străbat în lung şi-n lat codrii, să pătrund în inima oraşelor sau a satelor, să şerpuiesc odată cu drumul prin sufletul ţării. Aşa, am ocazia să iau pulsul vieţii, să observ unde-şi pune amprenta o mână harnică şi ingenioasă, indiferent dacă-i mână neaoşă sau venetică. De ceva vreme, mă gândesc la începuturile industriei de pe plaiurile mioritice. Este că ai zărit, pe ici, pe colo, câte o clădire semeaţă construită doar din cărămidă. Ba o moară, ba câte o ţesătorie, ba o fabricuţă de mucava, sau de zahăr, chiar mici întreprinderi dezvoltate în industria lemnului sau a oţelului. Despre astfel de obiective vreau să-ţi atrag atenţia. La noi se degradează pe an ce trece, degeaba au fost construite cu pereţi groşi de-un stat de om, degeaba au fost orânduite cu grijă, sub acţiunea naturii şi nepăsării oamenilor, se prăpădesc singure, cu un aer tânguitor. Dacă ai norocul să le vezi într-o zi însorită, or să-ţi facă cu ochiul în culori aprinse, ca para focului, conturate subtil după vegetaţia care le năpădeşte din toate părţile. Fă abstracţie de rănile făcute de mâna omului, priveşte-le ca şi un întreg, ca atunci când lumea fremăta printre ziduri şi prin curţi. Ce-ar fi, acum, dupa decenii de amorţire şi năruire, să le reconstruim. Să le redăm viaţa. Să pigmentam locul cu un suflu nou. Crezi că ai merge să faci turism familial, sau în gaşcă, sau singur hai-hui, într-o pensiune cu camere mari şi luminoase, undeva departe de zgomotul urban? Undeva între dealuri, unde să încaleci o bicicletă, cu un sandviş şi apă în rucsac, şi să dai pedale prin păduri, să-ţi odihneşti ciolanele pe malul uni râu şi apoi să dai bice mai departe? Chiar, să dai bice! Să te înveţe gazda cum se mână calul şi să-ţi pui şareta pe drum, şi aparatul foto de gât. Să faci o pauză la umbra unei sălcii sau a unui tei, să-ţi întinzi păturica şi apoi să visezi le nemurire. Acolo, unde ai miros da iarbă proaspăt cosită şi deşteptătorul este cocoţat pe gard, să aduni copii din colţurile ţării pentru o tabără de pictură şi sculptură, de artă naiva. Arc şi săgeată, binoclu şi busolă...aventură în stare pură. Să evoluam prin reconstrucţie? Să continuăm construirea viitorului prin valorificarea evoluţiei trecute? Cred că-i o oportunitate de afacere cu suflet pentru ce-i lansaţi demult în vâltoarea capitalismului postdecembrist.
Baftă, hai să ştergem praful!