Pe bune, cum se joacă pititea?

Cum am învăţat noi jocurile copilăriei? Păi, în majoritate covârşitoare, de la copiii mai mari, de la bloc sau de pe uliţă, la adunările care prindeau toată ziulica de vacanţă sau după-amiezile până la înserare, din vară până în iarnă şi din iarnă până în vară. Te adunai de grabă şi dădeai şfară-n ţară ce dracu ai învăţat de la nu ştiu ce vecin sau coleg de clasă. Apoi urmau încercările, tentative mai mult sau mai puţin reuşite până unul mai zbanghiu, cu mintea mai creaţă, găsea o rezolvare mai deşteaptă, mai la îndemână. Ăsta-i rostul, dar dacă începi ca adult, plecat cu sorcova prin meandrele înţelepciunii profesionale şi amplificare a nervului stresat în treburile casnice diurne, cam cum ai răbdare la găsit cuvinte de explicat? Hai, dragi ţânci, să învăţaţi pititea. Unul numără cu moaca pitită-n braţe, în tocul uşii sau de bulumacul porţii, iar restul o zbughesc ca portânichile după mobile, pe sub mese sau după acareturi sau copaci. No, până aici e bine, dar trebuie să finalizezi căutarea sau pânda, după caz, şi atunci trebuie să vină marea căpăceala, scuipatul pentru cel căzut victimă. Ce înţelege un puşti care dă cu fruntea de masă? Scuipă-l! Şi dai cu flegma-n fată, şi dă şi celălalt până dispare şi ultima fărâmă de praf sau de sudoare. Aşa se învaţă, ultra-mega modern şi rafinat pe aiurea, neaoşul joc de pititea.  
Baftă şi hai la joacă!