Genzano di Roma

La prima vedere nu este un oraș spectaculos. Trebuie să-l iei la pas pentru a realiza ce s-a construit de-a lungul veacurilor. Din Roma se ajunge foarte ușor, pe Via Appia tot înainte spre Napoli imediat dupa Castel Gandolfo - reședința Papilor. Orașul te întâmpină cu clădiri aristocrate, împrejmuite de multă vegetație. Este o zonă cu relief înălțat de vechi vulcani acum stinși, cu temperaturi mai suportabile în timpul verii, din acest motiv a devenit o zonă, denumită de localnici, "castellano". Mulți avuți și-au clădit reședințe de vară mai mult sau mai puțin pompoase, avuți cu care te intersectezi pe stradă sau în cochetele magazine alimentare, fără mofturi sau priviri pătrunzătoare însoțite de vorbe înțepătoare, cum de altfel întâlnești în patria mamă. Aici ești om pe stradă, sau client pentru "comersantul din colț". Ca pe tot drumul, și a doua zi am fost întâmpinați dis de dimineață de o vreme rece și ploioasă, destul de mohorâtă, încât să te îndemne la tolănit în pat. N-ar fi rău, dar când străbați amar de drum, să stai trântor? Nu se potrivește. Așadar, ne-am luat de mânuță și am plecat la străbătut orașul, mai întâi pe dreapta și apoi pe stânga. Orașul este tăiat de strada centrală totodată și principală, pe partea de sus, spre creastă, sunt clădirile vechi și foarte vechi, iar înspre vale vei găsi case noi și blocuri pitice, asemănătoare cu ale noastre, doar că mai vesele, cu jardiniere la balcoane. Nu fac trei pași, că și trag un cadru. E, sună fain cadru? De parcă aș avea cine știe ce unealtă super-mega-ultra-fotograficească. Cu bridge-ul meu țintesc de toate - sărna' nașu - case, oameni, păsări, pomi orice. Cu toate că au trecut doar doi ani de la vizita anterioară, orașul ni se deschide un pic altfel. În centru se adună zi de zi partea bărbătească a urbei. De la juni până la seniori, se strâng în jurul fântânii cu alură de columnă sau în piațetă și sporovăiesc neîncetat de isprăvile aflate din ziare sau de la televizor.

Inspirăm adânc și mergem mai departe cu aerul haihui al unor turiști lipsiți de grija prânzului, de va fi un croissant sau o pizza, paste sau junk food pentru noi contează mai puțin. Da, într-adevăr, magazinele alimentare ne atrag, au un magnet imens în vitrină, etalate peste tot zărești pâine pe vatră, brânzeturi fanteziste, prosciutto mii și mii de feluri sau brioșe cu ciocolată, cu fructe sau simple. Unul ne atrage atenția în mod special, este un magazin de vinuri, mai precis un magazin cu lichide care au la bază struguri. Vin, brandy, vin ars sau grapa tradițională, un fel de rachiu din tescovină cu alcoolemie apreciabilă, niciodată mai puțin de 32 grade dar nici mai mult de 60 grade, cu un colorit variat de la incolor pana la un maron-auriu sau roșu stacojiu. Faptul că puteai degusta sau servi pe îndelete tot ce-ți poftea inima, la botul calului, într-un cadru intim, îl făcea special, un loc unde cu siguranță - dacă aș locui în zonă - m-aș reîntoarce periodic, mână în mână cu prietenii, să despicăm viața-n patru.

Cu regret nedisimulat, părăsesc prăvălia îndreptându-ne pașii spre parcul central, o aleea generoasă străjuită de ficuși imenși și alocuri pini seculari. Pas cu pas realizăm un ocol considerabil, plimbarea începe să fie dătătoare de mici crampe la gambe, cel puțin mie. Stoic, avansez neîntrerupt, mizând pe o vorbă hâtră sau un banc reamintit din senin, când deodată la un demisol apare ceva nefiresc nouă: o pivniță de vinuri cu teasc cu tot. Să vezi așa ceva la întâiul nivel al unui bloc? O doamnă din Galați ne povestește în câteva cuvinte ce-i cu domnul posesor de fes, și ce licoare neîntrecută are. Dani cu italiana pe gâtlej, îi cere simplu: cel mai bun vin roșu și sec, de este cum povestește doamna, noi cu părăluțe-ți umplem buzunarul. Ne uităm lung unul la altul, apreciativ, gustăm, așa ușor, de parcă am fi sensei de somelieri, și înghițim în sec. E ceva de nedescris, cred că italienii sunt înțărcați cu vin roșu, altfel nu -mi pot explica astfel de realizări. Plătim și decolăm. Aproape la propriu. Știți reclama cu zeama de-ți dă aripi, cam așa cu acest vin, din care m-am bucurat nițel de mi-au înmugurit aripioare. Crampe? Unde? Cui?

     Curând ajungem iar în centru, unde o cafenea  - bar național în accepțiunea locală - ne face cu ochiul. Prâslea este înfometat, se jură că ar devora și un dinozaur. Mă-ndoiesc dar intrăm tiptil și ne sfătim pe scurt ce sa îmbucăm. Curajoși ne decidem doar la un produs. Una bucată gogoașă și una bucata brioșă denumită pe origine muffin. Doar una, că mai avem de colindat și să mai putem înghiți pe scurt și alte bunătăți.

Ghiftuiți ne întoarcem spre casa Neagului, să ne odihnim nițel, nu fără să facem un mic popas la brutăria din colț, unde speriem din vitrină câteva prăjiturele de casă, umplute cu ciocolată și presărate cu stafide plus două feluri de prosciutto, așa de poftă. După numai juma de oră ne opintim nițel și mergem de vale să vizităm lacul. 

Cum fetele au dat fuga la nu știu ce market capitalist, noi ,băieții, plecăm teleleu singuri singurei. Mergem și pozăm, pozăm și mergem, râdem și ne prostim. Dăm dovadă de o maturitate bizară, așa sunt băieții în vacanță. Numai ploaia e vinovată de stricarea bunei dispoziții. Telefonul sună salvator. Unchiul ne caută de zor cu mașina, văzând ploaia și lipsa noastră din bătătură, a sărit imediat ca o cloșcă să ne cocoloșească. Binecuvântat să fie, că de reveneam agale pe jos, puteam fi clienți destoinici pentru vreo farmacie. Numai că... trebuia să fabricăm o poveste... cum de am plecat fără să așteptăm fetele. Eu știu ce sa întâmplat și spun adevărul însoțit de martori: doi extratereștrii, aburiți bine de vinul roșu italian, m-au răpit fără nici o remușcare, dar cumnatu' și cu varu' au luat urma de ulei a OZN-ului și m-au scăpat din ghearele bezmeticilor. Și... fugind în zig zag, să ne ferim de laserele lor, am ajuns pe malul lacului unde am fost vrăjiți de frumusețea lui și am rămas pironiți în ploaie până a sunt telefonul. 

Ziua a fost completată de vizitarea unui magazin universal, cu peripețiile de rigoare, adică cu semi-rătăcirile de rigoare, târcoale la giratorii sau poposiri la bariere ca la Buhăiești și căutarea unui loc de parcare la întoarcere. Seara ne-am documentat pe-n delete din volumul omului cu fes, l-am ciocnit pe Sorinel iar unii s-au văzut mai buni ca Bobby Fisher. Pe dimineață am profitat de somnul prelung al unora, munca altora și de plecarea fetelor la un târg local, iar eu, acompaniat de o cafea cremoasă și gustoasă mi-am azvârlit degetele-n taste pentru a vă povesti ultimele trăiri. 

Baftă și credeți-mă, mă-ntorc!