Primul Profesor

Morocănos, taciturn, cu voce baritonală și cuvântare laconică. Din varii motive, sărac în cuvinte de iubire, dar plin de fapte de ajutor. Pe el, unul, viața zbuciumată l-a făcut un om aspru în purtare, pe altul, ființa care l-a însoțit în viață, un om cald, sfătos, aproape posesiv. Cu toate astea, un om atent la tot ce se-ntâmplă în jurul lui. Un astfel de om nu ți-l închipui pe post de elefant, din "Daktari", tras de urechi și dând ture de masă cu nepoțeii în spinare. Sau cultivând flori, să aibă grijă de o gradină de trandafiri, roșii ca sângele, sau mai târziu în viață, mare apicultor. Un om care ocrotea fiecare albinuță prinsă în vârtejul mierii, slobozită din faguri și alergată, pierdută prin centrifugă. Când eram mic, mic de tot, cam de cinci anișori, era o fericire să adorm cu povești de istorie sau geografie. De unde de neunde, avea o tolbă plină de istorisiri din viață, și o bibliotecă ambulantă cu lecții despre regi sau soare. Așa, întins pe spate în pat, privind tavanul în noapte, îmi închipuiam în albul de var, că zăresc un film, aievea, cu soldați și cai, domni și domnițe sau cavaleri în armuri, care făuresc fapte eroice pentru neam și țară. În timp ce povestea, vocea i se transforma, devenea tranchilizant, anihila orice agitație interioară și te făcea să simți, să auzi, chiar să miroși toate imaginile făurite în cuvinte și vârâte în urechi. La geografie, pumnul strâns devenea Pământul sau Soarele, iar mâna întinsă, axa principală. A doua mână se transforma în satelit, rachetă sau mai știu eu ce planetă. În plimbări, la munte în special, învățam de ce să iubesc pomii, animalele și gâzele, sau aflam cu observații directe pe subiect, cum au devenit munții așa măreți și falnici. Anii au trecut în zbor, lin și planat, de la el am învățat să prețuiesc munca, să nu-mi bat joc de ceea ce fac, că-i socotit c-am irosit zilele degeaba. Veniseră vremuri noi, și tinerii prețuiau altfel libertatea, dar el făurea mereu ceva din lemne, nu-și pierdea zilele în zadar. De la EA am învățat să prețuiesc orânduirea faptelor în zi, iar de la EL să respect munca, fie ea ce-o fi. Doar răbdarea nu-mi iese mereu la socoteală, pesemne nu-i pentru oricine, pentru unii este în fire iar pentru alții o corvoadă. Peste alți ani, a venit rândul să i se spună Bibicul și năzdrăvanul să-l alinte, să-i aducă zâmbete și licăr în ochii obosiți, să-l salute și să preia drumul neamului în lume. Anii trec la fel de lin, amintirile revin, proaspete și îmbucurătoare, pline de imagini însorite cu peripeții și povești de neuitat. Bunici vom fi și noi? Vom avea poveți și istorisiri?
Sărut mâna pentru lecții Bibicule!
Baftă, amintiri vesele și mângâietoare!