Nu-i papara, dar ar vrea

Când trec pe sub Pietricica, trag la Nea Radu, măcar pentru prânz sau cină, dacă nu şi pentru odihnă. De-mi întind ciolanele pe acolo, dis-de-dimineaţă mă energizez cu o papară. Ştiu că pe la noi, pe la sudişti, papară înseamnă a o încasa de la cineva, a o lua pe coajă, a mânca bătaie, dar eu prefer papara moldovenească. Adică o nebunie de ouă (în cazul nostru, de ţară) smotocite cu ardei, ceapă şi nu mai ştiu eu ce legume, o babilonie colorată şi aromată. Crede-mă pe cuvant, o papară moldovenească şi o felie de pâine de casă cu o cană de iaurt... e mai mult ca suficient, nu-ţi mai vine să faci nimic. Ioc activitate, doar să-ţi gâdili nările cu o cafea şi să-ţi plimbi ochii prin ştirile zilei. Cam aşa ceva am încercat într-o dimineaţă. Doar pe juma' mai bine zis. Adică doar papara, fără ştiri, fiind pe repede înainte. Am îngemănat doua ouă care au fost trei. Nu sunt nebun, ştiu ce spun, un ou a avut două gălbenuşuri, se vede că a fost distracţie în coteţul cu pricina, erau ouă super-mega-ultra naturale. Le-am zăpăcit bine de tot, ouăle, cu niscaiva piper multicolor şi două tipuri de brânză. Branză de capră maturată şi brânză de oaie proaspătă, chiar untoasă. În tigaie, am pus la părpălit niţel, o juma' de ceapă galbenă şi juma' de ardei căpiat roşu ca focu', înmuiate în niţel unt şi prăfuite cu puţină sare de Cacica. La nici un minuţel, am venit peste ele cu muşchiuleţ afumat tăiat fideluţă. Am fost pe post de morişcă câteva secunde, am tăvălit ouăle cu brânză şi iar câteva secunde de morişcă, apoi preţ de juma' de minut linişte în tigaie, stins focul şi gata. Ce a ieşit?
Baftă şi hai la masă!

Omletă hai-hui

Sunt înebunit după omletă. Omleta o poţi face cu ce doreşti, oul să devină doar un pretext de mix culinar potrivit pentru gustul fiecăruia. În omletă poţi vârî cam orice tip de carne, orice fel de brânză, orice legumă şi orice mirodenie neaoşă sau venetică. Omleta poate fi denumită Omnia, poate fi combinată cu de toate, mai abitir ca cea mai nepreţuită shaworma. Aşa că, de câte ori am ocazia, prepar o omletă dupa dorinţa propriului suflet. Ultima zăpăceală a inclus, pe lângă ouă, ceapă galbenă, muşchiuleţ afumat, unt din cel mai gras, sare de Cacica, piper multicolor, ardei capia, mărar, pătrunjel, ulei de măsline şi brânză de capră. Într-o tigăiţă am încins muşchiuleţul tăiat bucăţele mici, mici de tot, numai bune pentru pitici, ceapă mărunţită fideluţă, două feliuţe de unt şi cam o linguriţă de ulei din măsline. Când a început freamătul în tigaie, am adăugat ardeiul îmbujorat, tăiat în firicele mici. Alăturea, într-un castronaş, am bătut ouăle frenetic până au facut spume, şi le-am înviorat cu un praf de piper multicolor. De îndată, am acompaniat ouăle cu branză de capră fărâmiţată în sute de bucăţele şi firicele de mărar împletite cu pătrunjel, mărunţite repede, repede. Amestecul a fost finalizat la timp, numa' ce începea să facă ceapa pe nebuna şi să-şi schimbe culoarea. M-am răţoit la ea cu un praf de sare de Cacica, nu mult că venea în urmă şi brânza de capră, am răscolit o ţâră tot ce era în tigăiţă şi am liniştit sfârâiala cu ouăle zbuciumate şi înmiresmate. În doi timpi şi trei mişcări, omleta a fost gata, rumenită şi tolănită în farfurie lângă câteva roşioare mici şi gustoase. Dar parcă mai merge ceva. Iute, cu o felie de pâine din secară, am şters interiorul încins al tigăii şi am lăsat felia de pâine la prăjit, nu înainte de a o aroma cu un praf din râşniţa cu mirodenii italiene. Mmm... o aromă îmbătătoare, parcă era tricotată în milioane de culori imaginare şi pătrunzătoare, a invadat bucătăria şi a dat startul înfruptării. Gust, culoare, savoare... îţi doresc în fiecare farfurie.
Baftă şi dimineţi aromate!

Nebunie în tigaie

Ce mi-a trăznit deunăzi? Să nimicesc câţiva cârnaţi proaspeţi. Adică să-i mănânc pe nerăsuflate, fiindcă-mi plac la nebunie. Sunt uşor zemoşi, ceva picanţi şi săţioşi. Bine, asta cu săţietatea, nu ştiu ce să zic, depinde când te pui la masă, şi cu cine. Dacă eşti venit din drumuri lungi şi mai ai şi companie de soi, adică încă unul pe măsura mea, care mănâncă nu numai cu gura ci şi cu ochii şi cu sufletul, atunci nu prea sunt. Şi nicidecum nu sunt de ajuns. În fine, am luat mai bine de juma' de kil' de cârnăciori, undeva la cam şapte sute de grame, şi i-am ciopârţit în bucăţele mici şi nicidecum egale. Uite aşa, cum mi-a venit cuţitul în ei, mai la stânga, mai la dreapta, dar cât se poate de departe de degetele mele. Îmi sunt cam dragi şi cred că-mi stă bine cu toate, şi întregi. Tigaia încinsă, a luat la alergat de îndată toate bucatele până a scos aproape tot din ele.

Pe moment m-au încercat unde de tristeţe. Parcă-i duceam dorul unui cârnăcior pe grătar, un cârnăcior înfrăţit cu o ceafă sau un mic şi mustar pe înecate. Uf! Băi ce coşmar! Dar să vezi ce nebunie de tigaie fac, Dăi mai departe, îmi zic în barbă. Şi hai şi cu un pumn de tăţei chinezeşti în oală la fiert, şi cu două amestecuri de legume congelate vârâte în tigaie lângă cârnăciori.

În câteva clipite, peste toată agitaţia din tigaie, a aterizat şi un praf de busioc. Două prafuri, ca să fie mai aromat. Şi o boare de piper multicolor. Hai şi un praf de sare de Cacica. Stop! Sare de Cacica. Sare frăţică, nu glumă, sare românească, aromată şi sărată adevarat. Un pic învârtit tot amalgamul din tigaie şi apoi răsturnarea în farfurie. Ce decorare, ce aranjare, mâna pe furculiţă şi la atac!

Baftă şi să nu-ţi pui pofta-n cui!

Simplu, rapid, colorat şi gustos.

Într-o zi de sfârşit de săptămână, care mirosea a primăvară timpurie, am dat o fugă cu Bodo prin oborul neaoş răgăţean. O privire aruncată printre vechiturile boţite şi prăfuite, o ureche trasă la o tocmeală hazlie, sau o parcurgere de repertoriu al unui precupeţ, te va purta de îndată în timp, te va trimite la schiţele şi momentele lui Nenea Iancu. Habar n-ai când trece timpul, şi uite aşa, pas cu pas, am ajuns pe la "moldoveni", cum se ştie despre comercianţii pitoreşti, cu vorbă hâtră, colorată şi plină de  pilde, un amestec de Români din părţile Bucovinei ruptă de ţară şi Români din Moldova de peste Prut. La tarabele ticsite de marfă, vei zări de la banala pastă de dinţi sau cafea instant, până la peşte afumat şi icre negre. Ori rămâi indiferent, ori băleşti şi rămâi cu ochii atârnaţi printre bunătăţuri. Eu am salivat mai rău ca Niagara, şi nu cum e ea acum îngheţată bocnă. Dintre bunătăţuri, am ales şi nişte file de hering conservat într-un sos de ulei şi ardei iute. Bombă! Azi dimineaţă, la prima oră, am ras un mic dejun frugal şi mi-am îmbătat simţurile cu o cană de cafea, apoi m-am avântat în treburile casnice. O treabă, o pândă la televizor, o altă treabă, o ştire şi o foame, nebună, nebună de tot. Ce să fac, până-i gata prânzul o să mă topesc uşor, uşor. Am mai rezistat vreo zece minute şi am zis: gata! O farfurie pântecoasa, juma' de ardei roşu căpiat şi juma' de ardei gras galben, câteva roşii cherry feliate de urgenţă, o mână de frunze de salată asiatică, un praf de piper multicolor, busuioc, o ceapă mai micuţă, un dulău de usturoi şi vreo două linguri de boabe de porumb, totul însoţit de câteva bucăţele de hering mărunţite. Sosul a venit în completare minunată, a zăpăcit Cătă o juma' de portocală cu un dram de oţet balsamic şi un praf de piper. Răsturnat şi amestecat, totu-i gata în doi timpi şi trei mişcări!

Baftă!

  

Legume şi carne

Parcă-ţi vine mai uşor să spui carne lângă legume sau carne şi legume, dar de ceva vreme, şi sper să mă ţină, prefer legumele în pondere din ce în ce mai mare. Dacă a pornit dintr-o necesitate, această predilecţie a început să devină o stare de fapt, să-mi placă şi să caut legumele din ce în ce mai diferite, să le combin şi să le aromatizez suplimentar cu mai ştiu eu ce mirodenii sau verdeţuri mai mult sau mai puţin neaoşe. Primează legumele în stare brută, cele văratice, peste care să adaug verdeţurile normale de grădină şi mirodeniile clasice, cum ar fi busuiocul sau cimbrul, dar acum pe vreme rece de iarnă, mă atrage combinaţia tigaie-alimente-aragaz. Parcă le dă altă savoare, căldura flăcărilor le amplifică de sute de ori explozia de arome, iar culorile încep să se întrepătrundă. Aşadar, de câte ori am ocazia, mă refugiez pentru câteva minute în bucătărie, aleg câte ceva de prin frigider şi de prin cămară, nu stau mult pe gânduri, că altfel nu mai ştiu ce să aleg, şi le adun laolaltă pe masă.

De data asta, roşiile le-am tăiat feliuţe subţirele, ardeiul l-am tăiat în sferturi, pe lungime apoi l-am şuviţat pe lăţime de sus în jos, ceapa înjumătăţită şi făcută fideluţă, usturoiul (doar vreo patru căţei) tăiat feliuţe mici de tot, iar morcovii i-am şuviţat cu ajutorul curăţitorului de cartofi. Să nu uit, am mai pus şi un sfert de dovlecel, tăiat pe jumătate şi apoi feliat subţire ca pentru a citi ziarul prin el. Toate legumele au fost invitate în crăticioară, loc călduţ şi numai bun de puţină sporovaială cu un pic de unt şi ceva ulei de măsline. Simultan cu legumele, într-o tigaie pântecoasă, se bronzau trei bucăţi de ceafă îmbrobodite în busuioc, cimbru, sare de mare şi piper multicolor.

Vei spune, băi chelule, mă vrăjeşti cu legumele şi tu o arzi cu trei bucăţi de ceafă, hai? Da mă, dar e preventiv, dacă mai doresc o tură mai târziu? Răpun de îndată câteva legume şi în cinci minute am cina, sau o gustare sau cum vrei să-i spui, atunci când urlă foamea in mine. Aşa că hai să termin cu treaba asta. După ce am terminat de aprofundat temperatura în carne, am trecut legumele în tigaie. De ce? Păi se cam gâlceviseră între ele, şi se zemuiră prea mult, aşa că le-am pus la dans pe foc iute câteva clipite şi gata. Răsturnate la odihnă pe o farfurie lângă o ceafă rubensiană şi aromatizate cu puţin mărar şi pătrunjel, a ieşit o masă pe cinste, numai bună pentru un hulpav nesătul ca mine.
Baftă şi să-ţi fie de bine!