Salată şi atât

Alergat pe drum, dis de dimineaţă printe picături reci de ploaie mocănească, începi să te simţi ca un ogar de slab şi hămesit ca o hienă cheaună sub soarele dogoritor al savanei. Ajuns în cuib, încep să arunc priviri înfometate prin frigider. Prima mişcare, încep să rezolv un gând ivit pe drum. Adică să fac crutoane, mai bine zis pesmeţi frăţioare. Şi încep să tai cubuleţe câteva felii de pâine, în timp ce cuptorul duduie, pocneşte şi trosneşte. Simultan, când pâinea începe să se deshidrateze, să se răscoacă şi să se bronzeze uşurel, arunc hainele cât colo şi trec în civil, adică în ţoalele de tolăneală. Am uitat să-ţi spun, peste cubuleţele de pâine am presărat din râşniţa pomenită şi răspomenită, un praf de sare de mare în combinaţie cu verdeţuri aromate. Pe de altă parte, am început să zămislesc într-un castron, un amestec de legume şi alte felurite trebuincioase: roşie pârguită (mai bine zis, două), ardei gras galben şi unul zăpăcit şi verde, măsline cam o duzină, doi castraveţi d'ăia mai pirpirii şi curbaţi, brânză grasă de la poalele munţilor, şunculiţă tăiată firişoare, piper multicolor, ardei pişcăcios, ulei de măsline căteva gâl-gâl-uri aruncate în spirală... şi gata. N-am avut chef de ceapă sau usturoi, nicidecum de varză roşie. De ce-i spune roşie dacă este mai mult indigo? Peste amestecul pomenit, bine învârtit şi ameţit, am presărat pesmetul aromat, apoi iar am trecut la o ameţire în forţă. Totu-i gata. Dar ia să pun într-o farfurie, să văd cum arată şi cât arată. Frăţie, acum îmi dau seama de ce mă cam căzneam cu dânsa, cu salata, e cam pentru două, chiar trei persoane. Şi cică slăbeşti din salată. Ce-i mult nu-i bun şi ce-i bun nu-i mult. Aşadar, am de ales. Ori fac mai puţin, din bucăţele mai mici ori nu mai mănânc singur! Că altfel ce să fac, nu pot lăsa în farfurie şi nici să mă uit urât la cântar, nu vreau.
Baftă şi sănătate!

La tavă, punct.

Preparatele la tavă sunt binevenite în zilele geroase, crează o atmosferă caldă, familială şi un miros... un drag de masă...
Bine, în una din zilele trecute, am dat start la un astfel de gând, adică hai să-l pun în practică. Toată afacerea în treaba asta, atunci când vrei să pui ceva la tavă, în cuptor, este să nu-ţi fie foame. E invers ca la cumpărături. Dacă la cumpărături te duci cu maţele gheorţăind de foame, pui de toate în coş, una peste alta, vrei nu vrei, spargi cotele de avarie din  buzunar, că deh "urlă foamea'n noi, tra, la, la,la, şi cu ea urlăm şi noi, tra, la, la, la". La găteală, trebuie să ai stomacul aşezat, să nu-ţi dea ghes nici un gând de grabă, de zor netrebnic, trebuie să-ţi aşezi gândurile pe cât se poate. Aşa că, după ce-am înfulecat niscaiva răcituri, am purces la aşezat în tava din sticlă neînfricată la temperaturi mari: un strat de cartofi tăiaţi felii urmat de feliuţe de morcovi aruncate cât de cât simetric, fâşii de ardei gras, unul galben şi unul mai pezevenchi, aşa mai verde închis, piper multicolor şi sare de mare, frânturi de usturoi aruncate prin toate cotloanele tăvii, ceapă fideluţă presărată de colo-colo. Peste toate astea, am aşezat feliile de cotlet ninse cu măghiran din belşug, apoi, am aruncat printre bucate un ardei iute feliat, ineluşe, ineluşe. A urmat rândul doi cu felii din cartof, cu sarea şi piperul de rigoare. Două căni de apă şi câteva gâl-gâl-uri de ulei din măsline au întregit mixul de vegetale şi animale. Sincer, mă bătea gândul să pun şi ceva felii de ghiudem, dar am zis (din păcate, cred) pas, pun data viitoare. Între timp, cuptorul a început să se înfoaie, să răspândească o căldura îmbietoare la devorat mâncare, la ucis oale pline cu sarmale dacă se poate. Bag tava în cuptor, şi încep a socoti dacă e bine o oră sau două... oi vedea, zic, mă uit din când în când şi hotărăsc mai pe văzute, mai pe încercate, dacă este bun de scos şi ospătat. Trece timpul ca nebunul, acuşica trece ora şi hotărăsc că mai trebuie, dar să-i pun un pic de vin roşu, nişte fetească neagra d'asta muntenească şi câteva felii de roşie dodoloaţă pentru un gust mai împlinit. Mai trece aproape o juma' de oră şi zic în sinea mea... Livache, mai dai câteva butoane şi apoi e gata. Am mai dat câteva butoane, am mai tăiat, am mai rescris, am şters, am băgat ceva slide-uri şi m-am trezit că-i gata. Prezentarea. Dar, tava!? Zbang, un miros cu tentă de ars mă pocneşte în inima creierului, îmi rupe orice gând de linişte. Leit coiotul din povestea desenată, îmi pică faţa. Totul arată ca după o glumă nesărată. Am dorit o friptură la tavă, cu ceva legume şi cartofi uşor arămii, şi am o tavă cu ceva carne, pe undeva legume şi unii cartofi vulcanizaţi de sticlă iar alţii bronzaţi ca o piţipoancă neghioabă. Să o arunc, să nu o arunc, să gust să nu gust, ce draq să fac? Gust... mănânc... mă înfrupt! E belea de bună! Carnea... e carne la înfăţişare, a fost pătrunsă de ardei, usturoi, ceapă, cartofi, morcov şi mirodenii, un gust... Dar, acolo unde este şi ardei iute, e iuteee!
Baftă şi ochii pe ceas!

Amintiri de mic dejun

Dimineaţa pe răcoare, aşa cum spune fermecător cântecul, şi comic totodată, te cam apuci de înfulecat un mic dejun mai mult sau mai puţin copios, mai mult sau mai puţin plin de cafea. Cei care lucrează în lumea calmă a vânzărilor, o cunosc, o simt pe propria piele, zi de zi, abia respiri între cafea şi presă (online bibicule, ce să mai), cafea şi ţigară (pentru unii), cafea şi telefon-deştept. De ceva vreme, să tot fie vreo trei ani, am redat dimineţilor acea savoare caldă, aromată şi săţioasă de care mă bucuram în copilărie şi adolescenţă. Mic dejun cu ouă, preparate în fel şi chip, ochiuri la capac sau prăjite, simple sau scufundate în tot felul de brânzeturi mai neaoşe sau venetice, ouă zbuciumate cu şunculiţă, brânzeturi, mirodenii şi verdeţuri care mai de care mai aromate, mai inedite (pentru mine), în mixuri instantanee, sandwich-uri mai plate sau mai "turnuleţ" mai simple sau mai istovitoare, toate acompaniate de ceaiuri de tei, mentă, verde ca verdele că-i verde, fructe de pădure sau cu cine ştie ce origine bizară sau cu aromă fistichie, lapte dulce cald sau rece, câteodată un derivat mai grăsun (la propriu), sau pur şi simplu...apă, că-i cea mai bună dintre toate. Când mă apucă pandaliile, strecor şi câte un bol cu lapte în care înec un amestec planetar de cereale şi fructe. Dar, micul dejun care m-a întors la copilărie, din păcate doar cu gândul, e unul banal, atât de banal că-mi vine să urlu la stele şi în oglindă, că-s mare tăntălău de nu m-am prins mai demult, cum stă treaba cu teleportarea. Acum trebuie să-ţi deschizi mintea, nările să-ţi freamăte în aer, şi ochii să-i închizi de-ndată, dar lin: pâine prăjită cu unt şi sare. Căldura căminului, aroma căminului, gustul căminului. Am fost cucerit de gânduri, de trăiri atât de intense, încât următoarea dimineaţă am repetat experimentul. Pâine prăjită, un praf de verdeţuri italiene (care au sare de mare, rozmarin, cimbru, boia de ardei dulce, busuioc, tarhon şi piper roşu), asta pentru o savoare magnifică, un miros sublim şi un gust divin (dacă-mi permiteţi) peste care am tolănit o felie de telemea neaoşă, get-beget din muscelul sibiului şi o explozie de gust asezonată cu roşii mici, pitice, cât unghia de la degetul mare, culese din grădina de ţăran sadea, câmpean român fără fiţe de fermier plin de concentrate. Cât am putut mânca? Dacă mai înfulecam o felie... adormeam la loc, leşinam, alo SMURD-ul, 112, altceva nimic.
Baftă şi poftă cât cuprinde!

paste cu orătănii din mare

Alergi pe butoane, buricele degetelor devin plate când deodată gândul fuge de nebun, dar rău de tot. Aleargă zănatec şi face duet cu ghionturile scurte dar acute, din stomac. Foame, îmi este foame. Ce naiba să înfulec pe repede înainte? Paste. Paste cu...Cu ceva carne, dar nu carne de carne ci altfel de carne. Da, am o chestie în congelator, o scot repede, mai beau juma' de litru de apă şi rezist până pot să aranjez ceva în cratiţă sau tigaie, sau în orice, doar să mănânc ceva. Cam aşa zburau ideile, cuvintele şi acţiunile, prin mintea mea cea fără stăpânire de stomac. A venit timpul, am emoţii mari rău de tot. Habar n-am dacă va fi comestibil, dacă măcar eu voi putea gusta, mânca, ostoi foamea. Aşa.. O cratiţă în care am vărsat câteva gâl-gâluri de ulei din măsline, cam vreo cinci-şase linguri, în care am rostogolit feliuţe de usturoi dintr-un căţel jumate. La foc mic. Două roşii pârguite şi aromate, tocate cubuleţe la cuţit, şi un ardei roşu, d'ăla căpiat, tăiat şuviţe, şuviţe lungi, tot la cuţit. Între timp pastele se bălăcesc în apa clocotită. Răstorn roşiile şi ardeiul, răspândesc prin cratiţă, oregano, busuioc, piper multicolor şi un praf de sare. Amestec şi bălesc, amestec şi vreau să mestec. Mireasma împresurează toată casa, îmi vine să mănânc şi cratiţa. După circa cinci minute, împrăştii prin cratiţă toate orătăniile marine disponibile în caserolă. Le zăpăcesc, le învârtesc şi le răsucesc până se îmbibă de tot sosul aromat şi sosul se îngemănează cu scoicile, puii de caracatiţă, ţâncii de creveţi şi bucăţile de calamar. Gata! Totul pare potrivit pentru o masă delicioasă. Nu-i ca-n litoralul Andaluz, dar mă unge pe inimă şi-n stomac, iar în minte pluteşte abur de vacanţă. Dar...din nou la taste, dar cu zâmbet în colţul gurii şi cu răsfăţ prin gâtlej şi pântec.
Baftă şi spor la imaginaţie!

PS
Dar cafeaua!?

Ceramica - vasul wc

Îl vedem zilnic, îl privim cu dispreţ, dar îl folosim zi de zi , (unii) fugim de el, nu putem trăi fără el, ne este martor, ne este confident, ne este stimulent, ne este... Batem la uşi, alergăm disperaţi din colţ în colţ, vânăm toalete mari, folosim copaci, tufe sau dâmburi, pe scurt... vrem linişte şi intimitate.
WC-ul este tronul personal. WC-ul este obiectul fără de care ziua ar fi mult mai grea, infinit mai dificilă. WC-ul este obiectul care ne ajută să ne relaxăm, să gândim, trebuie să recunoaştem că multora ne-au venit idei năstruşnice, măreţe în timp ce ne concentrăm la maţe. WC-ul este obiectul care-l curăţăm cu greaţă, în silă şi cu cele mai puternice produse de igienizare (stupidă utilizare a produselor acide). WC-ul este obiectul de care ne împiedicăm în baie. WC-ul este suport, scară sau scaun atunci când facem curat în dulapul din baie. Ce WC pun în baie?  WC-ul poate fi produsul care ne înfrumuseţează, ne decorează baia. WC-ul poate fi ajutorul în curăţenie, rapid şi eficient, dacă alegem o soluţie adecvată. WC-ul ne poate ajuta să creăm spaţiu suficient în camera de baie. WC-ul ne poate ajuta să păstrăm curăţenia eficient şi timp îndelungat. WC-ul ne poate ajuta să economisim apa. WC-ul ne ajută la igienizare. WC-ul poate ajuta la crearea unei băi cu stil. WC-ul te poate personaliza. WC-ul te poate însufleţi, te poate face să surâzi, să priveşti altfel dimineţile, şi să simţi altfel serile târzii.
WC-ul poate colora viaţa.
Baftă şi alegeri lucide & fericite!