Salată şi atât

Alergat pe drum, dis de dimineaţă printe picături reci de ploaie mocănească, începi să te simţi ca un ogar de slab şi hămesit ca o hienă cheaună sub soarele dogoritor al savanei. Ajuns în cuib, încep să arunc priviri înfometate prin frigider. Prima mişcare, încep să rezolv un gând ivit pe drum. Adică să fac crutoane, mai bine zis pesmeţi frăţioare. Şi încep să tai cubuleţe câteva felii de pâine, în timp ce cuptorul duduie, pocneşte şi trosneşte. Simultan, când pâinea începe să se deshidrateze, să se răscoacă şi să se bronzeze uşurel, arunc hainele cât colo şi trec în civil, adică în ţoalele de tolăneală. Am uitat să-ţi spun, peste cubuleţele de pâine am presărat din râşniţa pomenită şi răspomenită, un praf de sare de mare în combinaţie cu verdeţuri aromate. Pe de altă parte, am început să zămislesc într-un castron, un amestec de legume şi alte felurite trebuincioase: roşie pârguită (mai bine zis, două), ardei gras galben şi unul zăpăcit şi verde, măsline cam o duzină, doi castraveţi d'ăia mai pirpirii şi curbaţi, brânză grasă de la poalele munţilor, şunculiţă tăiată firişoare, piper multicolor, ardei pişcăcios, ulei de măsline căteva gâl-gâl-uri aruncate în spirală... şi gata. N-am avut chef de ceapă sau usturoi, nicidecum de varză roşie. De ce-i spune roşie dacă este mai mult indigo? Peste amestecul pomenit, bine învârtit şi ameţit, am presărat pesmetul aromat, apoi iar am trecut la o ameţire în forţă. Totu-i gata. Dar ia să pun într-o farfurie, să văd cum arată şi cât arată. Frăţie, acum îmi dau seama de ce mă cam căzneam cu dânsa, cu salata, e cam pentru două, chiar trei persoane. Şi cică slăbeşti din salată. Ce-i mult nu-i bun şi ce-i bun nu-i mult. Aşadar, am de ales. Ori fac mai puţin, din bucăţele mai mici ori nu mai mănânc singur! Că altfel ce să fac, nu pot lăsa în farfurie şi nici să mă uit urât la cântar, nu vreau.
Baftă şi sănătate!