Amintiri de mic dejun

Dimineaţa pe răcoare, aşa cum spune fermecător cântecul, şi comic totodată, te cam apuci de înfulecat un mic dejun mai mult sau mai puţin copios, mai mult sau mai puţin plin de cafea. Cei care lucrează în lumea calmă a vânzărilor, o cunosc, o simt pe propria piele, zi de zi, abia respiri între cafea şi presă (online bibicule, ce să mai), cafea şi ţigară (pentru unii), cafea şi telefon-deştept. De ceva vreme, să tot fie vreo trei ani, am redat dimineţilor acea savoare caldă, aromată şi săţioasă de care mă bucuram în copilărie şi adolescenţă. Mic dejun cu ouă, preparate în fel şi chip, ochiuri la capac sau prăjite, simple sau scufundate în tot felul de brânzeturi mai neaoşe sau venetice, ouă zbuciumate cu şunculiţă, brânzeturi, mirodenii şi verdeţuri care mai de care mai aromate, mai inedite (pentru mine), în mixuri instantanee, sandwich-uri mai plate sau mai "turnuleţ" mai simple sau mai istovitoare, toate acompaniate de ceaiuri de tei, mentă, verde ca verdele că-i verde, fructe de pădure sau cu cine ştie ce origine bizară sau cu aromă fistichie, lapte dulce cald sau rece, câteodată un derivat mai grăsun (la propriu), sau pur şi simplu...apă, că-i cea mai bună dintre toate. Când mă apucă pandaliile, strecor şi câte un bol cu lapte în care înec un amestec planetar de cereale şi fructe. Dar, micul dejun care m-a întors la copilărie, din păcate doar cu gândul, e unul banal, atât de banal că-mi vine să urlu la stele şi în oglindă, că-s mare tăntălău de nu m-am prins mai demult, cum stă treaba cu teleportarea. Acum trebuie să-ţi deschizi mintea, nările să-ţi freamăte în aer, şi ochii să-i închizi de-ndată, dar lin: pâine prăjită cu unt şi sare. Căldura căminului, aroma căminului, gustul căminului. Am fost cucerit de gânduri, de trăiri atât de intense, încât următoarea dimineaţă am repetat experimentul. Pâine prăjită, un praf de verdeţuri italiene (care au sare de mare, rozmarin, cimbru, boia de ardei dulce, busuioc, tarhon şi piper roşu), asta pentru o savoare magnifică, un miros sublim şi un gust divin (dacă-mi permiteţi) peste care am tolănit o felie de telemea neaoşă, get-beget din muscelul sibiului şi o explozie de gust asezonată cu roşii mici, pitice, cât unghia de la degetul mare, culese din grădina de ţăran sadea, câmpean român fără fiţe de fermier plin de concentrate. Cât am putut mânca? Dacă mai înfulecam o felie... adormeam la loc, leşinam, alo SMURD-ul, 112, altceva nimic.
Baftă şi poftă cât cuprinde!