Pulpa urecheatului

Ce este adevărat, nu a fost doar una, ci patru, patru pulpe de urecheat. Am devenit iubitor de urecheat în cratiţă, datorită unui mare amator de gătit ceva vânat la cuptor - naşul meu. E, ca să ştii, naşul meu are o răbdare demnă de un călugăr şaolin şi o voinţă de fier. El are grijă de cărniţă, o mângâie, o dezmiardă cu mirodenii, o unge, uite aşa, până iese o minunăţie arămie cu crustă, dar zemoasă de mănânci până crapi. La cumpărături am pus ochii pe ceva iepurilă, mă gândeam cu Cătă, că n-am gătit niciodată aşa ceva. Aşa că ce să fac, să mă bag sau nu? M-am băgat, cum îţi spuneam, la atac cu patru pulpiţe de iepure. M-am dat prin "net" să văd şi ceva idei de cât se ţine la cuptor şi de ce, cu ce se combină şi de ce, şi când se mănâncă şi de ce. E grozăvie mare net-ul ăsta, am aflat că pot să ţin iepurele la cuptor şi patruzeci de minute dar şi două ore! Poftim! Dar am aflat că trebuie să-i pui musai dafin sau neapărat cimbru. Câte bordeie atâtea obiceiuri, aşa că m-am lăsat la mâna mea şi la ce am prin bătătură. Am pus o ţâră carnea în apă cu oţet, în frigider, preţ de juma' de oră, apoi am tolănit-o în tavă şi am mânjit-o cu ulei de măsline şi am îmbălsămat-o cu sare, piper şi cimbru. Atât! Cam treizeci-patruzeci de minute a stat aşa, bleagă, în tavă şi apoi am inundat-o în vin alb, cred că a fost cam de o cană plină ceea ce mă duce cu gândul la vreo două sute de mililitri, şi cam două căni şi un sfert de apă. Ca să socotim apa, eu zic că sa a adunat cam juma' de litru de apă. Apă de la Robinetul SA. Era să uit, în starea asta, carnea a fost însoţita şi de vreo patru căţei de usturoi, feliaţi ca pentru citit ziarul prin ele, şi un ardei roşu căpiat, tocat marunt. Să ştii că nu am apucat să încing cuptorul în prealabil, deoarece nu mi-a venit în minte (în prealabil), aşa că i-am dat gaz odată cu vârârea tăvii în trânsul, adică în cuptor. Iaca, uite aşa au trecut vreo trei sferturi de ceas, poate aproape patru, şi m-am trezit să văd ce mai fac pulpiţele urecheatului. M-am aplecat la cuptor, am privit şi m-am hotarat, adică am acţionat. Am scos tava şi am băgat în lichidul fierbinte, clocotitor, feliuţele generate de la trei morcovi lungi şi slăbănogi, o cutie de roşii cubuleţe (cred că era de vreo patru sute de grame) şi două borcănaşe de ciuperci feliate. Frăţie, nu ştiu ce naţie erau ciupercile, pot să-ţi spun că aveau o nuanţă de crem turbat şi păreau la origine a fi fost d'alea champignon, cred. După ce am amestecat un pic tot ce băltea în tavă, am tras plapuma de aluminiu la loc şi am pitit tava în burdihanul cuptorului. Acum nu ştiu ce să zic, să nu te mint, dar cred că a stat aşa în cuptor, cu butonul ţintit la doi, preţ de vreo juma' de oră. Văzând că nu vrea să scadă nivelul lichidului de tip sos, am dezvelit tava, am aruncat plapuma de aluminiu, şi am lăsat în continuare la bolborosit încă vreo juma' de oră, poate chiar patruzeci de minute, nu ştiu sigur, că m-a furat monitorul. La un moment dat, mi-am revenit din rătăcire şi am sărit ca ars la cuptor, de teamă să nu se ardă bunătate de cărniţă. Dupa o inspecţie aproximativă, că deh, dacă nu am mai făcut, e lipede că nu am habar, am socotit că e vremea să fac economie la bugetul familiei şi să opresc gazul. Stop! Scos tava la răcoare, cocoţată pe aragaz, adulmecat totul, privit chiorâş de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, am socotit că-i mai trebuie ceva. Ce? Verdeaţă! Uite aşa am tocat de îndată un smoc de mărar şi unul de pătrunjel, împletite ca să nu se creadă că fac separatisme între verdeţuri, şi am împrăştiat în toată tava, nu prea orănduit că nu am simţul simetriei. Iniţial, foamea nu-mi dădea târcoale, dar când nările mi-au fost gâdilate de arome şi ochii dezmierdaţi de explozia de culoare din tavă, pe loc am hotărât că pun stop la orice activitate mai puţin la cea de secreţie a acidului gastric.
Baftă şi poftă mare!
PS
Acum când privesc pozele, simt nevoia unui şerveţel, trebuie să-mi tamponez colţul gurii.