De ce omletă?

Simplu. Gustul îl faci tu. Îl potriveşti, îl zăpăceşti, îl încurci şi îl descurci după pofta inimii, după ce ai în frigider şi în cămară ori, şi mai simplu, după cum te taie capul şi cât chef ai în momentul ăla. Sunt aşa topit după omletă, încât şi hotelurile le şterg din listă sau le păstrez, după cât de bine prepară (pe gustul meu) bucătarul omleta. Şi, pe bune de trebuie să fie prea bogată, nu, nicidecum. Trebuie să fie aşa... potrivită, uşor aurie, nci uscată dar nici zemoasă. Eu aş potrivi mereu omleta, aşa mai ca la ţară, cu ceva ceapă (verde frăţică, este vremea ei), şunculiţă şi mărar, dezmierdată cu un praf de piper şi înroşită cu un dram de ardei roşu căpiat. Aş mai pune şi o felie de brânză de oaie, dar când n-am, alătur chiar şi caşcaval. Aş prefera d'ăla afumat, dar acum n-am avut nici măcar aşa, e Vineri şi frigiderul începe să arate cam sexy, chiar nud pe alocuri. Sare, ce să zic despre ea, o ador, că-ţi amplifică nebunia de arome şi gusturi, dar asta doar dacă o potriveşti, nu eşti nici hapsân dar nici zgârcit cu ea. Eu, am devenit mai zgârcit, mă enervează că o găseşti în ce vrei şi în ce nu vrei, şi atunci trebuie să o drămuieşti din solniţă, altfel poţi să o sfecleşti, să-ţi sărezi mâncarea de o faci potroacă, numai bună pentru trezirea de după beţivire. Mă rog, să fie şi sare, dar doar un praf. Apoi, în farfurie am pus şi o roşie, nu prea dolofană dar cu un miros care te înrobeşte pe loc. Am scuturat şi câteva seminţe de chimen, tot zgârcit, să nu fie balanţa dată peste cap. Acum înţelegi de ce omletă?
Baftă şi poftă mare!