O viaţă - orăcăit şi vânătăi

Totul a început într-o..
După cum se spune atunci când nu ai inspiraţie... am văzut lumina zilei într-o noapte fără stele.
Bine, acum ştiu, stelele sunt mereu acolo, şi dacă ne luăm după unele scrieri, ele ne protejează în fiecare clipită a trăirii, pulsează odată cu inima noastră, la unison. Bum-bum, bum-bum, bum-bum, aşa în surdină, abia şoptit dar plin de energie, te va însoţi până...până treci dincolo, până îţi iei rămas bun de la Soare, plante, vieţuitoare şi... Şi toţi oamenii care-ţi sunt dragi. Drumul nu e lung, dar aşa pare la prima rază de conştiinţă, îţi doreşti să ajungi undeva spre mijloc de drum, cât mai repede. Să ai aşa, la treizeci de ani, să ai putere, în trup şi-n fapt, să ai tinereţe în chip şi suflet, să ai fericire în ochi şi în jurul tău şi bani în buzunar. Bani, bani şi iar bani, o nenorocire fără de care nu putem trăi, un lucru al naibii de necesar în timpurile noastre. Dar, să mă întorc la noaptea fără stele. Nu ştiu dacă energia noastră memorează prima "noapte fără stele". Oare e noaptea facerii din chin? Sau noaptea unirii, plină de iubire, dorinţă şi visare? Poate pare că bat câmpii, dar eu sunt convins că ştiu momentul de "noaptea fără stele" în care a pornit la drum năzdrăvanul meu. Aş fi vrut să ţin minte prima lumină, lumina care te scaldă, îţi spală faţa în prima clipă de tremur, de teamă a tot ce te înconjoară, lumina care te scoate din căldură, calm şi confort, din întunericul mângâiat de mamă şi de tată. Oare urlăm din răsputeri, de dorul primei case? Aş fi vrut să ţin minte prima alinare, prima îmbrăţişare, atunci când eşti cuprins cu dragoste, când ochii râd în lacrimi şi sunetele se şoptesc pentru primele vorbe... copile. Aş fi vrut să ţin minte, să am în ochii minţii, agitaţia, frenezia sângelui din jurul meu. Sângele senior, sângele tânăr şi sângele copilăros, pe toţi care au dat o ursire, un surâs, o mângâiere.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Clipit, dormit, mâncat, sughiţat, căcat, schimbat, orăcăit, clipit, şi de la capăt. Aşa am făcut primii paşi în drum, am parcurs fără simţire, preţ de câteva luni, când am încercat primele senzaţii tari. Al naibii de tari şi cu dureri foarte tari. Ietete, ceva îmi creşte în gură, e alb, strălucitor şi doare al naibii, şi dă frisoane, şi diaree, şi... şi m-am săturat, nu mai vreau oase-n gură. Cam ăsta o fi fost primul gând? Păi aşa cred, că-i mai la îndemână să sorbi lichide şi să molfăi ceva pasat. Cam ca seniorii ninşi. Se pare că începutul de drum seamănă izbitor cu sfârşitul lui, şi mă gândesc să le dau dreptate, din ce în ce mai des, strămoşilor care se bucurau pentru cel plecat la marele drum. Începem şi terminăm căcăcioşi, căpoşi, mofturoşi, neînţeleşi, cu treziri în miez de noapte, când restul lumii savurează somnul dulce, nehotărâţi dar cu un zâmbet tâmp sau hâtru ştanţat pe chipul senin, suntem oricum, numai cum doresc cei din jurul nostru nu suntem, nici măcar o clipită. O trăire care ne supără, acum conştienţi, şi o regretăm amarnic în timp, tot conştienţi.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Durere şi vânătăi. Azi una, mâine alta, păi ce crezi, ai învăţat uşor să stai în două? Să te mişti ca un adevărat biped? Nicidecum, mai o trântă cu fundul, mai o ciocnire de masa din sufragerie (alea mari cum erau pe vremuri, cu scaune imense şi confortabile), mai o bâţâială pe lângă mobilă, şi asta nu aşa simplu, ci cu tras de mileuri, bibelouri sau ochelarii lui bunicu, orice este la iveală, în calea ta şi a paşilor tremuraţi şi bălăngăniţi ca un beţiv ieşit la aer curat, trageri de toate obiectele care în viziunea noastră, de ţânci naivi şi neştiutori, ne poate da un sprijin, un ajutor benevol. Astea sunt primele ţepe, primele învăţături din viaţa noastră. "Nu tot ce vedem este aşa cum credem" sau "mulţi văd, puţini cunosc" sau "unde nu-i cap, vai de picoare" că varianta deocheată o pomenim mai târziu, atunci când o învăţăm cu adevărat, nu atunci când recunoaştem că am învăţat-o.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Sănătate şi fericire!