Reconstrucţie, construcţie sau evoluţie?

De când mă ştiu, aud de generaţii de sacrificiu. Am urechea plină de trompete care declară că a venit timpul reconstrucţiei. Sau că acum avem oportunitatea să construim România. Pe bune? Fiecare generaţie a fost de sacrificiu? Reconstrucţia există doar aşa, câteodată? Construim doar când avem chef, sau trebuie cineva să ne bage niscaiva minte în traistă. Un lucru e sigur, periodic, o naţie escaladează evoluţia, apoi se dă pe tobogan la vale. Uite aşa, apare câte un curent destabilizator, ca atunci când vrei să menţii lumânarea aprinsă în bătaia vântului. Se stinge? O fereşti? Adică, cum o fereşti? O protejezi? Foloseşti mâna? Adică mintea? Dar să folosim mintea la reconstrucţie, să construim evoluţia? Eu unul am norocul, periodic, să-mi încânt ochii cu dealurile, câmpiile şi munţii patriei, să străbat în lung şi-n lat codrii, să pătrund în inima oraşelor sau a satelor, să şerpuiesc odată cu drumul prin sufletul ţării. Aşa, am ocazia să iau pulsul vieţii, să observ unde-şi pune amprenta o mână harnică şi ingenioasă, indiferent dacă-i mână neaoşă sau venetică. De ceva vreme, mă gândesc la începuturile industriei de pe plaiurile mioritice. Este că ai zărit, pe ici, pe colo, câte o clădire semeaţă construită doar din cărămidă. Ba o moară, ba câte o ţesătorie, ba o fabricuţă de mucava, sau de zahăr, chiar mici întreprinderi dezvoltate în industria lemnului sau a oţelului. Despre astfel de obiective vreau să-ţi atrag atenţia. La noi se degradează pe an ce trece, degeaba au fost construite cu pereţi groşi de-un stat de om, degeaba au fost orânduite cu grijă, sub acţiunea naturii şi nepăsării oamenilor, se prăpădesc singure, cu un aer tânguitor. Dacă ai norocul să le vezi într-o zi însorită, or să-ţi facă cu ochiul în culori aprinse, ca para focului, conturate subtil după vegetaţia care le năpădeşte din toate părţile. Fă abstracţie de rănile făcute de mâna omului, priveşte-le ca şi un întreg, ca atunci când lumea fremăta printre ziduri şi prin curţi. Ce-ar fi, acum, dupa decenii de amorţire şi năruire, să le reconstruim. Să le redăm viaţa. Să pigmentam locul cu un suflu nou. Crezi că ai merge să faci turism familial, sau în gaşcă, sau singur hai-hui, într-o pensiune cu camere mari şi luminoase, undeva departe de zgomotul urban? Undeva între dealuri, unde să încaleci o bicicletă, cu un sandviş şi apă în rucsac, şi să dai pedale prin păduri, să-ţi odihneşti ciolanele pe malul uni râu şi apoi să dai bice mai departe? Chiar, să dai bice! Să te înveţe gazda cum se mână calul şi să-ţi pui şareta pe drum, şi aparatul foto de gât. Să faci o pauză la umbra unei sălcii sau a unui tei, să-ţi întinzi păturica şi apoi să visezi le nemurire. Acolo, unde ai miros da iarbă proaspăt cosită şi deşteptătorul este cocoţat pe gard, să aduni copii din colţurile ţării pentru o tabără de pictură şi sculptură, de artă naiva. Arc şi săgeată, binoclu şi busolă...aventură în stare pură. Să evoluam prin reconstrucţie? Să continuăm construirea viitorului prin valorificarea evoluţiei trecute? Cred că-i o oportunitate de afacere cu suflet pentru ce-i lansaţi demult în vâltoarea capitalismului postdecembrist.
Baftă, hai să ştergem praful!

Hoteluri şi hoteluri

În ţara asta sunt hoteluri şi hoteluri, năravuri şi năravuri.
Exemplu pozitiv, din întâmplare (sau nu) un hotel din Cluj.
Întâmplarea face, ca la lift să apară şeful. Adică patronul. te vede cu bagaj, şi-ţi explică cum trebuie să călătoreşti cu cutia de oţel şi sticlă: trebuie să apeşi butonul continuu, până ajungi la etajul dorit. Asta e, are şi liftul o meteahnă. Acelaşi om, la micul dejun se potriveşte cu tine, în acelaşi moment, la luat cafeaua. Cu toate că era deja în drum cu mâna spre ceaşcă, te lasă să savurezi cafeaua de dimineaţă înaintea lui. O să-mi spui că e comerciant, şi îşi vede interesul. De acord, pe deplin, dar vrei să auzi şi faza a doua?
Exemplul negativ: din întâmplare la Timişoara. Personajele: eu, geanta de laptop şi gentuţa de pipe.
Întreb senin, după o zi de lucru calmă, dacă se potriveşte o masă cu ceva priză, sau prize, alăturate, să fie liberă pentru trei persoane. Găsim? Răspunsul mă izbeşte în creieraş mai rece şi mai puternic ca o avalanşă în Himalaya: dacă mâncaţi ceva, da, dacă nu... nu. Înghit în sec, nu de foame, ci efectiv am rămas fără moleculă de aer şi salivă pentru a putea da un răspuns coerent, dar la caterincă maximă fără perdea sau de salon. Am bâguit că voi mânca, aşa că am fost poftit la o masă chiar cum îmi doream. Îmi recapăt legătura între materia cenusie, laringe şi gură, prind curaj şi cer o ceaşcă de apă fierbinte, şi aia gratis, fără bani, fără zâmbete, fără nimic. Moca. Culmea, o primesc, deja anunţul că voi mâncă ceva, deschide poarta mărinimii şi a ospitalităţii tipc mioritice. Îmi încerc norocul şi plusez cu cererea unei scrumiere. Suav, calm, şi relativ zâmbitor, îmi reproduce încregătura sinapselor: da se fumează, dar afară. Dacă mai aveţi răbdare, pe seară, se fumează şi în restaurant. Mut. Blocat. Interzis. Pas. Încuviinţez, cu un zâmbet larg şi tâmp, că am răbdare. Ştie toată lumea, o minune este legată de cifra trei. Unu, masă. Doi, ceaşca cu apă fierbinte. Trei, scrumiera. Să-mi încerc norocul cu o comandă de păpică? Pe bune, tu ce draq ai face? Te-ai mai caza acolo? Ai mai băga bani în curul lor? Stau şi mă gândesc, trag un fum călduţ şi miros un roş' de Recaş. Păcat de atmosferă.
Baftă şi să auzim de bine!

Transformarea întâlnirilor

   Suntem fiinţe sociale, ne place să comunicăm, să stăm la palavre. Palavre despre orice şi oricând, şi nu oricum. Palavre şi snoave. Dar palavre, snoave şi ceva băuturică? Parcă se leagă altfel. Mai sunt ceaiurile. N-ai auzit de ele? Întreabă un uncheaş mai hâtru, şi-ţi va povesti de-ndată despre ceaiurile dansante ale mijlocului de veac trecut. Mda, dar cui nu-i place o berică, la umbră şi un grătar garnisit cu mici şi ceafă? Parca aud ceva, plescăi? Bere blondă, rece şi multă. Carne... cât cuprinde burdihanul, mici zemoşi şi carne arămie. În tinereţe, burduseşti portbagajul cu baxuri de bere şi caserole de cărniţă proaspătă şi apoi să te pui pe un rummy sau un rentz. Papa bun! Pe bune? Acum, hai să ne imaginăm... anii ce trec. Unul după altul, răsfăţ peste răsfăţ, an după an. Ce zici, ghiozdanul din cârcă ajunge în burtă? Înlocuieşti berica cu ceiuţul? Dar cărniţa? Parcă vad că sari înfocat cu furculiţa în salată. Iar rentz-ul îl înlocuieşti cu poker-ul. Cum sună o deschidere cu două agocalmine şi plusare cu un urinex? Sau dublă cu papaverină? Cam aşa ne-a pleznit mintea peste moacă, cu o realitate spumoasă, că aşa-i românul, face haz de necaz.
Te pa şi să auzim de bine!

Primăvară în San Pedro

Plouă îndrăcit. Nu-i o noutate. Poate pentru tine, poate dacă locuieşti în altă parte. În altă parte faţă de locul acestei ploi, rece ca o granita şi deasă ca... câte pietricele pe plajă atâtea picături pe metru pătrat. Mă gândesc că dimineaţă doar bătea vântul, un vânt uşor tăios, însoţit de nori de o culoare turbată, un plumburiu - străveziu. O plimbare în aer rece, pe lângă piscină, nu a schimbat nimic. Primăvara este doar în calendar. Deocamdată. Aseară a fost diferit. Un tinto calm, catifelat, cu aromă subtilă de prune uscate şi fructe de pădure, un melanj întregit de îmbrăţişarea unei canapele moi şi căldura afumată de Old Dublin, totul pe terasă. Da, era sfârşitul unei zile scăldată în lumină galbenă orbitoare, o zi care te îmbia să colinzi hai-hui, să rătăceşti pe străduţe, alandala, printre mese, printre cafenele şi mici bodegi, să-ţi alunece privirea printre clădiri, să îmbrăţişezi palmieri şi portocali, să sporovăieşti cu statuile, să-ţi îndeşi picioarele în nisip, să sorbi o cafea, să alergi pescaruşi, să te laşi răsfăţat de aer, vânt şi soare, să... Să simţi că-i PRIMĂVARĂ. O primăvară scurtă şi sucită, răcoroasă, dar caldă, umbrită dar însorită, agitată dar calmă, aglomerată dar singuratică, cu aromă curioasă, sărată dar imbuibată de portocali.
Salutare celor care "primavăresc" în San Pedro, ne revedem sub soarele arzător.
Baftă!

    

Răsfăț

Din motive nedorite, a trebuit să-mi pun câteva textile în traistă și să fac un pas mare către capătul cotinentului. Nu că nu mi-aș dori o astfel de călătorie, dar să nu fie din scurt și pe vremea asta de... E frig, la propriu, am ajuns pe seară și un aer rece îți bate o țâră obrazul - amice, nu-ți lăsa textilele că-ți trag un tremur de-ți îndesi pastile, cu nemiluita, iarași în burdihan. Cu jacheta în spinare și cu bocceluța de mână am aterizat pe tărâmul relaxarii. Aeroport, pupături, mașină, sporovaială, poartă. Poarta închisă dar râsete colorate. Frăție, patru mii de kilometri și voi ne tineți la poartă? Cine a inventat telefonul, mare magician, mai ales varianta mobilă, altfel răgușeam degeaba și tremuram ca un ... Îmbrățișări și pupături, râsete și veselie și stop. Stop! Toată lumea e în regulă? Da și iar da și iar stop. Stop enervant, rău de tot. Toată lumea ciocnea ceva, eu doar turnam. Una este să ciocnești o cupă cu vin sau o bere și alta-i turnatul ceaiului în ceașcă. Se potrivește? Oameni senini, oameni voioși, oameni săritori. Oameni. Tu știi bine, că un tort e gustos, e dulce și savuros dacă are tot ce-i trebuie, blat, cremă, fructe, ciocolată, toate cele. Așa și acum, a mai trebuit cireașa de pe tort. Omule, a venit, și nu una, ci un uragan de cireșe. Calamari, caracatițe și creveți. Sarmalele și salata boeuf deja au trecut în planul doi. Răsfăț! Răsfățul este alinarea, desfătarea simțurilor cu ceva ce-ți este drag, ceva cu ce te întâlnești mai rar în viață. O dată pe an, pentru mine este rar, nu vreau să fiu un hapsân, dar pentru mine, un pofticios înveterat, o dată pe an este al draq de rar. Așa că, astea două zile, pentru mine sunt un desert, un bonus, un răfăț.
Un răsfăț pe zi!