Fiecare din noi am cunoscut cel puțin o persoană care te face să râzi în hohote oricând, fie că-i dis de dimineață, prânz sau seară. Azi, pe drum, ascultam kiss fm, nu este postul preferat dar simțeam nevoia de ceva impuls în zâmbete. Se știe cine sunt vocile din matinal. Ei bine, una din voci am fost norocos să o aud aproape în fiecare dimineață preț de vreo doi ani. În autobuzul cu care mergeam la liceu, se făcuse o mini gașcă pestriță, și la propriu și la figurat, adolescenți care proveneam din toate colțurile cartierului și a societății. Ce ne unea, acolo în spatele autobuzului, așa de fervent? Glumele acide la adresa vreunui prof, caterinca fină și directă la adresa vreunui coleg, și nu în ultimul rând hohotul de râs care se lua de la unul la altul de începea să râdă mai toți oamenii din autobuz, indiferent dacă auzeau sau nu ce se discuta. Printre "uzinari" cum le mai spuneam, în șoaptă ce-i drept, erau și unii mai ciufuți, de ne venea să-i trimitem cu metroul - chit că la noi nu exista așa ceva. Bășcălia era în toi cam după ultima stație din raza urbană, moment în care "Ciripel" șoferul fără bască, băga "o gonetă" de tremura măgăoaia din toate încheieturile. Să fi văzut și auzit chiotele și gesturile energice care spărgeau atmosfera în momentele în care mărețul nostru driver reușea să depășească vreo Dacie, Lada sau Skoda care gonea vijelios, chiar cu șaptezeci la oră. Capul năzbâtiilor, sau mai bine zis "La"-ul era dat de vocea inconfundabilă, de ceva vreme pe sticlă și în eter, care se stropșea din ultima banchetă: "măi băiete, măi, măi auzi?". Anii au vrut să fie înșirați ca mărgelele pe ață, au numărat neîncetat și vremurile ne-au trimis cu zâmbete și distracții în colțuri diferite de țară sau de lume, alții cu griji și ghinioane, printre care și zăpăcitul nostru. M-am bucurat să-l văd, acum ceva ani, revenind, renăscând în stilul caracteristic, cu chef de viață, șugubăț, și sper să te bucure și pe tine, indiferent unde-l auzi. Îți mulțumesc Codruț, îți mulțumesc că m-ai teleportat în vremurile apuse, în care grijile erau banii de țigări sau fata ce zâmbea la altul.
Baftă și să aveți parte de gașcă zurlie toată viața!
Cuvintele descriu senzatiile, iar senzatiile se descriu in cuvinte. Starile de spirit influenteaza modul de "dispunere" a cuvintelor in fraze. Un element greu de influentat in cuvinte, este zambetul. Zambetul este impulsionat de cuvinte, de senzatii, de amintiri, de trairi. Oare de ce, in aceasta insiruire ambigua de factori generatori pentru rezultantele aferente, nu realizam ca zambetele noastre sunt conditionate de sus mentionatele "teleportari". Unde, pe un parcurs natural, in timpul vietii, am invatat sa "zambim in trecut"?! Nu este prima oara, dar sper ca ultima(desi stiu ca sper in van), cand observ ca realitatea prezentului genereaza o stare de bine numai pentru ca se asociaza cu trecutul. Ce s-a intamplat cu prezentul si de ce am invatat sa privim, gales, trecutul? As fi "tresarit" de fericire sa citesc despre un prezent care a indus o stare de bine de aceeasi intensitate cu cea din trecut. In schimb, prezentul prin intermediul unui post de radio nu tocmai preferat, trezeste amintiri. Din nou, exprim, folosind cuvinte (constrans de circumstante si privat de alternative ca limbajul corpului), speranta unui "viitor prezent" generator de senzatii descriptibile, echivalente, dezirabile, dar mai ales fara precedent...ideea este ca iubesc amintirile, respect trecutul, dar mai presus de orice, imi doresc PREZENTUL pentru a putea defini in termeni pertinenti, un viitor la care altii nici nu indraznesc sa spere!
RăspundețiȘtergere