Relaxare acolo unde...

Fiecare își dorește clipe de relaxare. Cred. Sper. Eu unul, știu cum vreau, cum îmi place să mă relaxez, să ma relaxez familial cu prietenii dar câteodata și ascetic, urban dar și rural, montan sau maritim, în vreme însorită sau ploioasă, cuminte sau nebunatic, latent sau efervescent, în fel și chip, doar să nu treacă timpul fad sau cu stres (inutil). Relaxarea la care râvnesc unsprezece luni pe an, este cea nimerită la capătul pământului, pentru noi balcanicii, acolo unde marea se înfrățește cu oceanul, acolo unde iarna este o poveste, acolo unde florile te încântă tot anul, acolo unde portocalii sunt omniprezenți, acolo unde ficușii sunt cât brazii, acolo unde lumea te salută cu zâmbetul pe buze chiar de te văd prima oară, acolo unde stai pe plajă între anonimi senini fără un șfanț în buzunar și oameni cu grija afacerii viitoare, acolo unde Soarele te mângâie trei sute de zile pe an, acolo unde plaja este nesfârșită. Relaxare acolo. Acolo unde Santana, Gipsy Kings, Gary Moore și Spanish Guitar strunesc corzile și-ti ung sufletul ăn timp ce simțurile sunt dezmierdate de un tinto roja în murmur babilonian în seri terminate când Soarele îi face cu ochiul Lunii. Relaxare acolo.
Baftă și relaxare!

     

Autobuzul zburător

Din vremea griului multiplu și al programului de două ore de la tv, noi românii am învățat să stăm oricând și oricum, la coadă. La coadă la orice vrei și ce nu vrei, că-ți trebuie sau nu, dar trebuie să stai, să fii solidar cu ceilalți, interesul comun de a te înșirui într-un izbăvirea gleznelor pe golgota tâmpeniei. Dacă ețti singur, nu exiști. De ce dracu să stau la coadă, când acum, în majoritatea copleșitoare a situațiilor, nu (mai) este necesar. Poți plăti dările și în mediu online, poți merge la ce magazin dorești când dorești, poți sta pe scaun și în autobuz (adevărat că nu chiar mereu) dar mai ales în aeroport. Sau așa ar trebui săarate normalitatea. Frăție, știu ce însemnă transportul în comun, cel de pe vemurile gri, când trebuia să iei lecții de rugby și de contorsionism ca să poți ajunge din punctul A în punctul B cu ajutorul autobuzului, tramvaiului sau a troleului sau (unii) cu ajutorul metroului. Era ceva mirific, olimpiadă de vară și de iarnă în fiecare an, clasamente ale celor mai aglomerate trasee, ornarea autobuzului cu oameni agățați de balustrade pecum bradul de crăciun cu globulețe și să nu uitămde prezența șuților care declanșau vociferări acerbe cu trimiteri multiple în câmpul muncii și simultan către origini călduțe. Ce să mai, o distracție. În ziua de azi, mulți am avut ocazia să călătorim cu avionul, să ne clătim ochii cu formele mirifice ale norilor chiar din mijlocul lor, să zărim rîuri și lacuri din locuri în care picioarele n-au călcat vreodată, să privim vapoarele din larg ca pe niște coji de nucă, să simțim forța creatoare a omului. Dar, că mereu există câte un dar, de ce naiba trebuie să stricam tot filmul ăsta? Indiferent că te pregătești de îmbarcare din România sau te pregătești de întoarcere în țară, mereu vei afla care-i poarta de îmbarcare fără să te uiți pe ecranele din aeroport. Hai bine, în țară îți mai iei țeapă, că se pleacă spre mai multe zări cu avioane burdușite de gălăgioși inutili. Dar când te întorci, sigur vei vedea la toate porțile de îmbarcare, oameni tolăniți pe scaune, butonând de zori în telefon sau pe tabletă, oameni răsfoind un ziar sau o revistă și copii efervescenți, ei bine, ai să-ți revezi compatrioții de la distanță. Nici nu este tras avionul, nici nu au sosit stewarzii și lumea-i buluc la bară. Ai două avantaje, observi imediat unde-ți garează avionul și totodată ai ocazia să-ți alegi scaunul pe care să-ți dezmierzi fundul după ce-ai băgat din glezne vreun kilometru prin duty-free. Sta-i așa, circul numărul unu. Circul numărul doi începe când călătorul cel inutil găglăgios, trebuie să-și bage bagajul în dispozitivul standard, că-i sigur, de la o poștă se zărește că-i prea burdușit, prea mare, prea lat, prea ca la dracu. Circul numarul trei, ai parte de el când ajungi la locul tău, șanse mari să fie ocupat, de parcă-i bancă din parc. Băi băiatule nu ești în parc, sau în autobuz, și nu existăhublou pentru toți, ai număr pe bilet, ca în sala de film, ca la teatru! Bine, bine, de unde dracu să știe ce-i aia film pe bune sau stal la teatru... Sunt acid, dar vreau să fiu, că-s mulți dobitoci care sar gardul. Și circul numărul patru, unde-ți mai pui bagajul de mână? Nu mai ai, stai cu el la picoare, că-i nebunul insistent și a trecut de poartă cu bagajul lui, trecut de cotele bunului simț iar tu, tembel corect trebuie să-i suporți nesimțirea nemărginită. Pe bune, cred că până la urmă am să călătoresc în avion cu însoțitor, o să-l fac pachet pe un minunat d'ăsta de or să mă trimită în țară cu gardă personală și chitanță pentru deranj. Acum mă trezesc, pentru cine dracu am scris? Ăștia caută pe net dot buță de maimuță și mezel sonor, că de citit... asul de treflă-i doar la păcănele.
Baftă și călătorii liniștite.

    

Papanași

Îți plac dulciurile? Alea de cofetărie sau alea de casă? Mda, eu le împart în astea două categorii. Cel mai mult îmi plac cele de casă, au o altă savoare, simți munca depusă, la cele de cofetărie, inevitabil îmi zboară mintea la munca mecanizată și în special la năzbâtiile de conservanți, dar știu că au mult mai puține drăcii în comparație cu tâmpeniile din rafturile magazinelor, cunoști bine acele "delicatese" care rezistă la temperatură ambientală pe o perioadă de câteva luni. Fără cuvinte. Ei bine, vorbind despre delicatese cu destinația desert, eu sunt în stare de multă nebunie pentru o porție de plăcintă cu brânză și stafide sau pentru o porție zdravănă de papanași. Am cutreierat țara în lung și-n lat, în Nord și în Sud, în capitală și-n provincie, în orașe betonate și-n sate răsfirate, astfel am avut ocazia să văd fel de fel, și să gust nebănuite combinații de aluaturi și dulcețuri. Papanași mai rumeniți, mai pufoși sau mai uscați, mai cruzi sau mai arși, cu dulcețuri mai zeamă sau mai pastă, mai acrișoare sau dulci de-ți spărgeau dinții, sau cu smântână de-ti rupea lingurița sau dimpotrivă, îți băltea în farfurie, sau câte o porție mai șugubeață, care avea și înghețată. Fiecare cu imaginația, știința sau putirință lui. Pot spune, cu mâna pe inima, ca cei mai buni papanași "de comerț" i-am savurat pe îndelete, tocmai la Rădăuți, în dulcea Bucovină, într-un local unde chelnerița mă îmbia la o porție de friptură din orice lighioană aș pofti, iar eu i-am dat șah cu un prânz aranjat dintr-o porție de poale-n brâu și una de papanași. Pe post de fel principal, am devorat porția de poale-n brâu, apoi m-am destins și am luat la atac, tactic nu așa oricum, porția de papanași, i-am îmbăiat în dulceață și smântână și apoi i-am... Ce să mai, după o oră de condus, încă-mi gâdila valul palatin a combinație de gogoși pufoase înmuiate în smântână și dulceață de afine. Nebunie! E, acum să-ți zic că am dat de papanașii papanașilor, visul devoratorilor de papanași, dezmierdarea dezmierdărilor și nebunia nebuniilor din lumea gogoșilor cu smântână și dulceață acrișoară. Cum așa? Păi am fost prevenit că o să ajung și la o astfel de poveste, așa că am mers pe burtă și am tăcut, am așteptat să se îndeplinească, să văd și eu ce se poate face cu ce-ți este la îndemână prin gospodărie. Și ce să vezi, cu juma de kilogram brânză dulce, patru ouă de țară, vreo șase linguri de zahăr, ceva brânză sărată de vacă, undeva la o sută de grame, vanilie din două plicuri, niște coajă de lămâie, o linguriță de bicarbonat stins în zeamă de lămâie, și totul omogenizat și îngroșat cu făină, toate astea au ajutat la desăvârșirea papanașilor minune. Cam așa, cantitățile cu "vreo" sau "cam" deoarece sunt din ochi, nu din balanță sau cântar tehnologizat, și habar n-am de-i necesar. Ce știu , este că am măcelărit trei papanași, toți cu smântână păstoasă, dar doi cu dulceață de vișine de-ți amintea de bunicuțe hâtre iar un papanaș l-am devorat îmbăiat în dulceață de zmeură, vie ca o vară de munte. M-am oprit la trei, trei bucăți, nu că n-aș mai fi putut, dar tocmai ce mă reculeg după o indigestie tăvălitoare împletită cu super temperatură, provocată de niște ardei umpluși - ce oacheși erau în galantar. Dar, că mereu există câte un dar, Pepi, că ea este autoarea, pricinuitoarea, creatoarea de desfătare culinară, nu ne-a lăsat să purcedem către casă fără ceva în traistă... papanași demențiali.

Baftă și dedulcire nevinovată!  

PS

Pe langă muncă, prăjiturile de casă au și suflet, d'asta cred ca sunt mai savuroase.

 poale-n brau și papanași de Rădăuți

 papanași de Negrești Oaș

 papanși pe întuneric- tot la Rădăuți dar în altă cârciumă 

 papanaș învelit în smântână și dulceață de zmeură - made Pepi

 papanași învăluiți în smântână și dulceață de vișine - made Pepi

Paste în echilibru

Stau și mă uit tâmp când mi se spune că trebuie să fie cu gust echilibrat. Nici prea-prea dar nici foarte-foarte, nici prea mult dar nici prea puțin, așa, cât iei între degete, sau cam așa ceva. Băi! Cum dracu vine asta? Pe de altă parte, dacă sari gardul în cealaltă parte, prin rețete ferchezuite, trebuie să te reapuci de matematică, chimie și chiar fizică. Băi! Eu unul stau cam prost cu măsura, mai ales când vine vorba de ceva ce-mi place, aș topi tot, tot, tot! Dintr-o suflare! Acum, a trebuit să-mi ostoiesc dorul de mâncare, să-mi regenerez bateriile, așa că am pus mâna pe toate ușile disponibile, de frigider, de cămară sau de dulap. Surpriză, am o grămadă de nebunii de pus în farfurie, dar nu știu pe ce să pun mâna și ce să fac cu ele. Ba da, paste. Paste vârâte la fiert, usturoi, ceapă, roșii și ardei, au trecut pe rând la pariu cu cușitul. Ce crezi? Au pierdut toși și toate, au ajuns bucățele mici, mici, numai bune de încins în crăticioară cu câteva gâl-gâluri de ulei, vreo trei lingurițe de sos cu busioc, un praf de sare și unul de piper multicolor. Stai, nu mișca, nu respira, am mai pus măsline verzi feliate și un vânt (adiere, suflare, austru, ca să nu-ți zboare mintea-n colțuri bolnave) de semințe de chimen. Se pare că pastele trebuie așezate sub nebunia de adaos, sau invers, ingrediente peste paste în farfurie, eu, cu mintea hai-hui, le învârt și le amestec, le zemuiesc de le înnebunesc, până cred că sunt pătrunse de sos până în ultima moleculă de pastă. Parcă așa te pleznește altfel gustul în cerul gurii, îți învăluie limba și-ți îmbrățișează obrajii cu patos și delicatețe, se strecoară în toți porii ființei și-ți poartă mintea departe, departe. Unii încep să mormăie, alții gem de plăcere, iar câte unul rămâne mut. Băi ești diliu? Mut? Eu unul...
Baftă!

                                                          

Prispa

Canapeaua e deliciul pozitiei "sirena". Fotoliu te imbie la tolanitul marca "Al Bundi". Scaunul din prisma te trimte in pozitia "Hamangia". O "hamangia" moderna, cu spatele presand spatarul si picioarele intinse oblic, in jos pe dusumea sau in sus pe "dranita" adica pe balustrada neaosa. Canapeaua te lancezeste si-n prag de noapte si-n ridicarea Soarelui. Fotoliu te umfla-n balon cu drag, pe zi ce trece. Prispa? Prispa in prag de seara te invaluie, te strange dezmierdator in brate si-ti lungeste clipele spre vesnicie. Sunt multe cai de a evada din tumultul cotidian, dar alergarea nimicului in gand in fapt de seara, alergare anesteziata de un strop de vin sangeriu in consonanta cu valatuci de fum asezat, totul petrecut pe prispa, in tanguirea ploii strecurate printre frunze de nuc.
Iar dimineata? Prispa dimineata? Cand Soarele-ti gadila genele, si-ti alinta fata insotit de  aburul cafelei negre si isrisul iti este atintit intr-un curcubeu de trandafiri, care-s casa gazelor somnoroase, tot zbuciumul din lume se reduce la nimic, la zero, la... Esti tu si lumea vie asezata-n lung si-n lat, desavarsita-n prag de munte, cu flori si gaze, cu falnici pomi transformati in scene pentru orchestrele inaripate cu piste de alergat norii de bumbac. Prispa te adoarme, prispa te invie, prispa in colt de rai.
Bafta si relaxare!