Paste în echilibru

Stau și mă uit tâmp când mi se spune că trebuie să fie cu gust echilibrat. Nici prea-prea dar nici foarte-foarte, nici prea mult dar nici prea puțin, așa, cât iei între degete, sau cam așa ceva. Băi! Cum dracu vine asta? Pe de altă parte, dacă sari gardul în cealaltă parte, prin rețete ferchezuite, trebuie să te reapuci de matematică, chimie și chiar fizică. Băi! Eu unul stau cam prost cu măsura, mai ales când vine vorba de ceva ce-mi place, aș topi tot, tot, tot! Dintr-o suflare! Acum, a trebuit să-mi ostoiesc dorul de mâncare, să-mi regenerez bateriile, așa că am pus mâna pe toate ușile disponibile, de frigider, de cămară sau de dulap. Surpriză, am o grămadă de nebunii de pus în farfurie, dar nu știu pe ce să pun mâna și ce să fac cu ele. Ba da, paste. Paste vârâte la fiert, usturoi, ceapă, roșii și ardei, au trecut pe rând la pariu cu cușitul. Ce crezi? Au pierdut toși și toate, au ajuns bucățele mici, mici, numai bune de încins în crăticioară cu câteva gâl-gâluri de ulei, vreo trei lingurițe de sos cu busioc, un praf de sare și unul de piper multicolor. Stai, nu mișca, nu respira, am mai pus măsline verzi feliate și un vânt (adiere, suflare, austru, ca să nu-ți zboare mintea-n colțuri bolnave) de semințe de chimen. Se pare că pastele trebuie așezate sub nebunia de adaos, sau invers, ingrediente peste paste în farfurie, eu, cu mintea hai-hui, le învârt și le amestec, le zemuiesc de le înnebunesc, până cred că sunt pătrunse de sos până în ultima moleculă de pastă. Parcă așa te pleznește altfel gustul în cerul gurii, îți învăluie limba și-ți îmbrățișează obrajii cu patos și delicatețe, se strecoară în toți porii ființei și-ți poartă mintea departe, departe. Unii încep să mormăie, alții gem de plăcere, iar câte unul rămâne mut. Băi ești diliu? Mut? Eu unul...
Baftă!