Roma - episodul doi

Așa... hai să ne plimbăm. Am stat suficient, prea multă odihnă strică la fizic dar și la "mansardă".
Vis-a-vis de Columna lui Traian, se găsește Altare della Patria, un monument fastuos ridicat în onoarea regelui care a unificat Italia, Victor Emmanuel. Mă gândesc dacă strămoșilor noștri li se poate dedica un edificiu reprezentativ.

Lumea se ferește, se apleacă sau îngheață-n loc atunci când dorești să faci o poză și din întâmplare se intersectează cu tine. Campionii sunt asiaticii, campionii clicurilor dar și al aparatelor. Cele mai sofisticate mașinării și cele mai mari "tunuri" le vei vedea mereu în dotarea lor. Carabinierii, cei în uniformă, abia dacă îi zărești, stau deoparte și-ți răspund politicos la orice întrebare, te îndrumă binevoitori pe direcția dorită sau către persoana abilitată să-ți satisfacă eventuala curiozitate. În fața impunătoarei clădiri, se găsește Piazza Venezia, unul dinte cele mai aglomerate sensuri giratorii care l-am văzut vreodată. Mașinile mârâie agitate însoțite de bâzâitul strident al scuterelor. Nici o uniformă nu vei regăsi pe post de semafor sau dirijor în aparenta nebunie zgomotoasă. Ne tragem sufletul preț de cinci minute, ne sfătuim în acest răstimp ce să dăm de lucru la burtică. Trebuie să-i dăm, că el ne dă tuturor o frumoasă simfonie, ce-i adevărat cam nedorită. Reîncepem periplul cu hotărârea ca la prima tavernă tradițională care însumează dorințele noastre, vom poposi pentru ostoirea foamei năzdrăvane. Pornim pe Via Corso cu gândul la o scurtătură spre Fontana Di Trevi. Până una alta, cine este amator de modă în cel mai pur stil italian, recomand plimbarea pe Via Corso - ce zici Mari? -  dar cu cardul adecvat în portofel - sau cu mătușa Tamara de mână. Cam la jumătatea bulevardului, cotim la dreapta spre fântâna amintită și ieșim din larma citadină. În nici zece metri, parcă am intrat în altă lume. Străduțe strâmte, pe alocuri desfundate - ce seamănă cu centrul vechi al micului Paris - cu turiști puși pe captat instantanee din viața relaxată a localnicilor. Zărim un restaurant, ne face cu ochiul, ne atrage, cred că roșul de afară a fost de vină. Avea niște felinare roșii pictate superb, cu auriu. Jur că este restaurant și nu altceva. Intrăm, căldura năvălește și ne dă ghes la picoteală. Pentru moment uităm de umezeala de afară. În timp ce parcurgeam paginile scrise mărunt și bilingv constat momentul bizar. Ne-am dorit ceva tradițional, ajungi la Roma și mănânci într-un restaurant chinezesc. Înțelegem până la urma de ce. Ne aduce aminte de vacanțele iberice, de Wok, de restaurantul în care năvălim aproape zilnic să ne înfruptăm cu fructe de mare și legume trase la wok sau făcute semi-picant la "plancha". Trei feluri de paste din orez (unul cu creveți bineînțeles), carne de vită, pachețele de primăvară și normal, pentru mine... o supă "thai".

Mmmm, fericirea s-a născut între oameni dar cu ajutorul bucătăriei. Creveți și fâșii de calamar cu mirodenii nebănuite, toate amestecate și fierte în felul lor, numai de ei știut. Ce a mai lipsit? Pui de caracatiță și un amestec de stridii, midii și scoici. Cu burtica liniștită am încercat să ne punem în mișcare, cam greu, ca un diesel din veacul trecut, dar reușim ajutați și de aerul răcoros. Deodată, din apropiere se face simțită larma, râsete și apelări în limbile Babilonului, semn că ne apropiem de piața Trevi, cea care găzduiește fântâna cu același nume. Ca în Matrix, întorc capul spre stânga pentru un răspuns în plin dialog, când... privirea-mi rămâne pironită într-o vitrină iar corpul începe să se miște în timpul lui clar și separat definit. Totul devine vag în jurul meu, câmpul vizual este îngustat și focusat pe ceva anume din vitrina. Atenția către restul lumii tinde fulgerător către zero. "Sanctuarul" Ser Jacopo, este în fața mea. Găsesc într-un cotlon al minții puțină concentrare, atât cât să pot anunță echipa de iminenta-mi dispariție după ușa masivă de sticlă cu canat din lemn de stejar băițuit stacojiu și super lustruit. "Bon giorno" mă întâmpină o voce puternică și fermă, tabagică, calda și prietenoasă, o voce însoțită de-o barbă deasă acompaniată de ochi negri calzi dar pătrunzători. Stingher, încerc să încheg o discuție despre calitatea pipelor, instinctul de vânzător își face simțită prezența. Omul din fața mea nu este deloc ofensat de întrebările adresate, poate prea curioase și îndrăznețe, este chiar interesat cu ce poate să-mi compare produsele...create de mâna lui. Sunt blocat, abia mai pot bâigui ce vreau...aș vrea tot magazinul și o săptămână în atelierul care se zărește după cortină, undeva în spate. Și, Ser Jacopo, doresc să vin cu un prieten (are mâini măiestre pentru pipe), să ne arătați din tainele dumneavoastră.

Aleg din ochi o pipă full-bent, privirea-mi este citită clar și fără perturbații (mulțumesc Iubi), aptă pentru filtru de nouă mm și cu o strângere prietenoasă de mână ne salutăm de rămas bun. În sinea mea aș dori să ne revedem, măcar așa, la doi ani dacă nu se poate mai des. Fac stânga la ieșirea din magazin, strângând ferm cutia prețioasă, spre așteptata întâlnire cu fântâna făcătoare de minuni , moment în care sunt anunțat: "să știi că fitu' a zis: Tati e în magazinul de pipe cum sunt eu în magazinul de jucării". Zâmbesc și cred că licărul din ochi este pe înțelesul oricui. În definitv, trebuie să fim mereu copii în suflet. Ne apropiem tiptil, împărțim monezile și fiecare începe să-și cugete ruga către zei.

Toți suntem expeditivi, febril facem și poze, doar mai avem multe minunății de contemplat, numai cel mic stă statuie cu ochii închiși. Așa de profund și expresiv își trăiește momentul, încât o pereche de asiatici începe să-l imortalizeze. Ce să faci, prichindeii au mereu dorințe mari, numeroase și importante. Ce te va lăsa uimit mereu la statuile omniprezente? Detaliile. Scanez ansamblul statuar și nu găsesc nicio chichiță acestei opere baroce finalizată la mijloc de secol XVIII, construcție amplasată la capătul unui apeduct din primul secol cu ani pe plus. Vei vedea fiecare venă, fiecare articulație, mai că aștepți prima mișcare, să vezi caii de mare nechezând mânați de Neptun și celelalte personajele să povestească tot ce au zărit în lungul timp petrecut în fața oamenilor trecători.
Dragii mei, vă poftesc la dorințe. Că sunt trăznite sau comune, sper să le împliniți cu fericire. Acum eu îmi doresc să văd și alte frumuseți etalate de-a lungul și de-a latul lumii.
Baftă și dorințe frumoase!

Roma - episodul unu

De când străbăteam lunca Mureșului, am programat vizitarea Romei pentru Marți. Mă rog, revizitarea. Cred totuși, că este mai corect vizitarea. Indiferent de câte ori mergi la Roma, de fiecare data vei vedea altfel cetatea eternă. Dacă un orășel ca Genzano, ni s-a dezvelit total diferit, mai alert, mai complex și mai colorat, mă gândesc cum va fi la Roma. Ploaia ne-a încurcat planurile pentru ziua de ieri, a trebuit să amânăm rătăcirea prin capitală pentru azi. Câștigul, că trebuie să fim optimiști, să privim partea bună/plină, a fost imens. Mi-am odihnit țurloaiele și am avut timp berechet pentru antrenarea falangelor. Aștept startul ca un copil, ca un copil care așteaptă să vină dimineața de Crăciun să-și îmbrățișeze cadourile de sub brad. Așadar, ne-am întregit echipa, am burdușit rucsacurile cu de toate, fie pentru sete sau stimulare (ciocolată) inclusiv pelerine - scut împotriva apei care se tot stropșește la noi din înaltul cerului. Din experiența proprie, recomand vizitarea Romei cu ajutorul teneșilor și a metroului, punct. Dacă dorești să faci această excursie cu ajutorul autoturismului, este o pierdere de timp, în primul rând vei căuta locuri de parcare la nesfârșit în detrimentul vizitării unor obiective, numai spun că este foarte posibil să omiți câteva repere plăcute ochiului. Sunt două linii de metrou care te pot ajuta, linia A și linia B, cu două puncte de plecare într-un  periplu de o zi. Prima opțiune este să începi cu " Colosseo", poți accesa din stația cu același nume din linia B, și finalizarea plimbării la "Basilica di San Pietro" cu stație la "Ottaviano -San Pietro" sau pe rută inversă. Data trecută am început cu vizitarea Vaticanului, acum am considerat propice momentul să facem pe dos, lucru care s-a dovedit foarte inspirat. Bun, ieșim din găvanele metroului și în fața noastră se naște o imagine cu adevărat colosală. Una este să vezi în apus, chiar pe întuneric o astfel de construcție, și alta este să o contempli în plină zi, fie ea și noroasa. "Colosseo" este imens, abia poți zări de-a stânga sau de-a dreapta altceva. "Instantabrusc" realizezi cât de furnicuțe suntem, dar și ce furnicuțe. Puse laolaltă putem realiza lucruri fantastice. Ne îndreptăm către intrare, să facem plata inevitabilă pentru vizită, când constat ce gimnastică fac fără voie. Capul se duce tot mai mult pe spate, șira spinării începe o arcuire ca de gimnast. Ce anchilozare... dispare ca și gândul și fără calmante sau antiinflamatorii. Ne punem, nu fără suspine, la coadă. Mamăăă ce de lume, și ne bucuram că-i vremea cam potrivnică și mulți se duc în altă parte, poate un schi sau o tavernă caldă. Nu omule, au venit din toate zările. Din una-n alta, am constat, nu fără tăgadă, că cele mai frumoase femei sunt cele estice. În primul rând ale noastre și în al doilea rând cele din jurul nostru - cele slave. Plătim, luăm și un video guide și începem să vizităm toate cotloanele. Te întâmpină niște trepte demne de Goliat, urmate de culoare unde poți face raliu cu camioane suprapuse și-n perechi de câte trei. Imediat ce treci de culoarerele imense, priveliștea se deschide fantastic. Ochii ți se măresc, ies din orbite, irisul ți se dilată la maxim. Din penumbra cotloanelor, faci doi pași și lumina explodează, spațiul se deschide nemăsurat, atât de mult încât nu poți cuprinde totul într-un singur cadru. Trebuie să rotești capul ușor, de la stânga la dreapta, să scanezi ușor fiecare grad de rotire. Altfel ai ocazia să amețești, imaginea să-ți nască năluciri. Resturi de gradene, colțuri de coloane, arcade franjurate, trepte uriașe șterse de miliardele de pași, bucăți imense de pereți din cărămidă plată, totul se succede eteric, imaginea te îmbată.

După un tur de arenă, reintrăm în culoarele imense. Avem un noroc chior, găsim în plină desfășurare o expoziție provizorie cu materiale didactice suplimentare, despre etapele dezvoltării marelui amfiteatru. Ingenioși, foarte ingenioși constructorii romani, au reușit să finalizeze o arenă cu cinci nivele superioare și două inferioare pentru a găzdui șaizeci de mii de oameni, totul în doar opt ani! Să nu mai pomenesc de mașinăriile incluse în construcție, mii de scripeți, rampe mobile sau apeducte. Un lucru minor: locurile erau numerotate iar pentru clasele de mijloc sau de conducere, lojele erau inscripționate cu numele lor și bineînțeles plătite. Pe unul dintre culoare găsim harta imperiului, un pic exagerată, completată cu ceva teritorii pe care nu le-au  stăpânit pe de-a întregul.

Cu mintea un pic amețită, zăresc dintr-un colț, un arc de triumf. Este "Arco di Costantino", arcul străjuit de DACI. Sunt statui masive care reprezintă războinici DACI. În scrierile contemporane se specifică fantezist, zic eu și nu doar eu, că sunt reprezentări ale soldaților capturați. Dacă erau capturați, de ce sunt reprezentați în poziții puternice cu privire pătrunzătoare sau de ce nu sunt reprezentați și alți războinici din alte părți ale lumii, decât în genunchi sau în lanțuri ?

Contrariați și puternic impresionați de cele văzute, plecăm ușor către forumul lui Traian. Pe drum te îmbie soldați romani, să-ți faci poze pentru posteritate sau mimi dornici să-ți scuture buzunarul, sau de vrei gologanii să ții cheltui, te așteaptă artiști plastici cu spray și pânze sau tarabe cu suveniruri fel de fel. Din îndepărtare, din capăt de "Via dei Fori Imperiali" zăresc Columna lui Traian. De sus, de la circa treizeci de metri, ne privește Sf Petru, sub el, pe  blocuri imense din marmură de Carrara, este narată epic, victoria oștirii romane asupra "barbarilor" DACI. Normal, trădarea nu se poate ciopli.

Sunt mândru, nu știu să definesc corect de ce, dar un fior mă străbate și inima tresaltă-n mine. Sunt DAC, și știu, da, văd și-n ziua de azi, că a noastră glie este dorită-n continuare. Suntem bogați dar nu știm ce să facem. Mă răsucesc, acoperind cu privirea tot ce mă înconjoară. Totul este magic, locul îți arată ce este istoria. Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă și ce se poate întâmpla în curând. Structuri imense, intercalate, îți arată antichitatea, înclini ușor capul și vezi superbe clădiri renascentiste vecine cu realizări Art Deco.

Cititorule...mă opresc preț de...câteva ore. Fug să-mi bucur ochii. 

Baftă și pe curând!

    

ciocolată și reportofon

Pentru călătoriile planificate sau nu, mai lungi sau super lungi, pentru o desfășurare optimă am constatat ca am nevoie de:
1- ciocolată -  să aveți la îndemână, cât cuprinde și cât mai fantezistă în compunere: alune, fistic, stafide,              lapte, portocale, mentă, etc. Este cel mai bun energizant pentru plimbările prelungi și niciodată de ajuns.
2- reportofon - sau orice altceva ce poate înregistra convorbirile, în special la oboseală. Se nasc cuvinte de       genul: saturi (varianta inopinantă pentru sate), șezloange (șezlonguri în variantă zombi) sau garzii (garduri         negândite).
3- apă de trei feluri: plată, carbogazoasă și cu ierburi, adică ceai. Dacă nu schimbi lichidele periodic te apucă     o lehamiteee.
4 - cafea - caldă și cu repetiție la 5-6 ore.
5- bancuri - cât mai seci și cât mai tâmpe. Și dacă nu ai la îndemână într-un sertar din minte, privește mai           atent în jurul tău, imposibil să nu-ți sară-n priviri o întâmplare, o fază care să-ți pună rotițele-n mișcare.
 Voi ce-ați mai folosit pentru energizare? Dar ce "perle" a-ți produs pe nepusă masă.

Bafta și călătorii sprâncenate!

Venezia

Să ajungem dimineața. Ba să ajungem la prânz spre amiază. Când este mai potrivit să ajungi într-un oraș hiper vizitat? Noaptea? Ziua te bucuri de lumină, poți observa cu acuratețe fiecare cotlon, fiecare fațetă a urbei, te poți bucura de larma lumii, de bucuria exaltată și exprimată în o mie și una de limbi ale pământului. Noaptea te poți bucura de plimbări prelungi și neîmpiedicate în cohortele de turiști gălăgioși, poți rătăci în voie, poți contempla clădirile stând pe orice treaptă de casă sau palat. Am ajuns dimineața, când tavernele se dezghețau, precupeții descuiau, autocarele începeau sa umple parcarea centrală. Am proptit caravana în parcarea știută, ferită de privitori prea curioși și prea băgăreți de seamă. Briza ne-a întâmpinat de-ndată și ne-a însoțit toată ziua. Abia am trecut primul pod și deja ne simțeam ca în Babilon, zeci de fețe zâmbărețe în zeci de limbi mai încâlcite sau mai șuierate. În câteva ore, zeci s-a transformat în sute apoi în mii. Regula plimbării a fost simplă: haihui spre piața lui Marco cu ochii pe cel de lângă tine. După ce am învârtit de vreo trei ori harta, am deslușit direcția corectă - unde-i puhoiul acolo trebuie să ajungem. În prealabil ne-am aruncat ochii prin știrile meteo, care ne anunțaseră că-i vreme tristă, ploioasă și rece. Pe moment norocul proverbial al lui Dani, și-a făcut simțită prezența. Preț de aproape două ore ne-am plimbat pe sub nori plumburii dar lipsiți de plângeri sau tânguiri ale naturii. Puteți face start - pauza la San Marco-sosire cu bărcuța, adică o vizită fulger a orașului în care să bifați cel mai mediatizat loc și cu câteva clicuri de aparat să vă umpleți amintirile și împlinirea visului că ați vizitat speciala urbe. Nimic mai amăgitor - din punctul meu de vedere. Plăcerea noastră a fost rătăcitul pe străzi, ba luați de puhoiul de oameni, ba luați de gânduri speriate și tresărite din cauza vreunei fundături. Te uiți în stânga, ai perete la douăzeci de centimetri. Te uiți în dreapta, peretele respira umed de la zece centimetri. Te uiți în sus, clădirile se-nfrățesc la două-trei etaje deasupra. Spațiul se strânge, se îngustează atât de mult, încât aproape că-ți pitesc cerul, îți lasă o fâșie de cer albastru-plumburiu, abia întrezărită. Tuneluri, scări dezaxate, poduri strâmte, cântăreț la acordeon, ganguri lugubre, curți interioare cu fântâni acoperite, ferestre cu "serande" din lemn sau gratii din fier forjat, totul se perindă prin fața ochilor, amețitor dar antrenant. Printre picăturile reci de ploaie începem să ne lămurim: nu poți vizita Venezia nici vara, nici iarna, nici dimineața sau noaptea cu gândul la liniște. Nu există așa ceva aici. Poate doar în fața ecranului tern, navigând, dar pe internet. Orașul se pregătește febril de inundații, postamentele sunt înșirate, apa începe să-și facă simțită prezența din belșug. Pont prețios și eventual fifti fifti- plecați în vizitarea lagunei dotați cu vreo patru mii de perechi cizme din cauciuc. Le veți vinde cu siguranță, acolo sunt dosiprezece euro perechea. Nu era suficient că vine neoprit de sus, începe să ne asedieze și de jos. Valurile încep să se spargă pe chei nu de chei. Lumea se agită ca la circ: clic, clic, plici,clic, plici din aparate sau din telefoane, deh, fiecare cu ce are. O voce interioară dă ordin cohortelor de turiști: fotografiați valurile, așa valuri na-ți văzut în viața voastră, picturi și statui găsiți și-n baia proprie. Piața e de o frumusețe copleșitoare, vechii negustori și-au plătit păcatele cu vârf și îndesat. Biserici peste biserici, clădiri semețe, ridicate cu meșteșug, umplute cu roci și vopseluri cu măiestrie conturate și amestecate, te înconjoară declanșând simțuri necunoscute sau rar uzitate. Totul este o moștenire fantastică a umanității, a geniului creator. Uzi, din ce în ce mai uzi și cu lupte aprige în mațe, încercăm să găsim un loc cald și primitor. Priveam atent hârtia, și încercam să găsim o cale de a ieși din impas, eram pierduți între canale. Deodată o voce puternică dar binevoitoare, ne întreabă, într-o engleză aproximativă, unde vrem să ajungem. Bucuros să ne ajute, ne spune că avem direcție comună, mirat totuși că nu știm italiana. Are mulți prieteni români cunoscători de limba lui maternă, surprinzător pentru el, noi suntem doar turiști - nu înțelegea conceptul de turist Român. Ca să vezi ce poate realiza media, scrisă sau vorbită, din orice țară. Ne îndrumă personal la o tavernă caldă și prietenoasă - Agli Artisti -  unde ne întâmpină cu bucurie o ospătăriță basarabeancă. Are un grai extraordinar, calm și plin de cuvinte zâmbitoare, fața-i se luminează când vorbește limba de acasă. Ne îmbie să alegem orice, sunt gătite sublim. Un gând îmi dă târcoale, o fi ca în țară, unde orice cârciumar promite ce vrei și ce nu vrei? Eu prefer ravioli, alții doresc pizza quattro formaggi, sau paste carbonara. Nimc nu se compară cu ce se prepară acasă. Doar ca denumire. În farfurie, am niște pernuțe fantastice, un gust alambicat de paste cu pancetta și o minunăție de cașcaval-nu-știu-cum și cu un sos de măsline. Sunt așa de sătul încât nu respir, ci gâfâi, dar mă uit galeș în farfurie la princhidel. Se desfată cu pizza quattro formaggi, preferata mea. Mă uit expresiv...vreau măcar o felie, gura-mi seamănă cu Niagara, da-mi tu că altfel iau tot, voi fi cuceritorul cel mai crud, mai crud ca Genghis Kan. Cu o privire candidă, puștiulică îmi dăruiește un triunghiuleț magnific. Mmmm, subliiimm, blat semi-crocant, subțire și acoperit cu brânzeturi divine. Un pahar de vin ar completa perfect această desfătare, dar vai, mai am de pedalat fir-ar sa fie. Semi-uscați, cu burtica răsfățată, plecăm alene pe aleile întortocheate, către locul unde am lăsat caravana. Mergeți înainte, tot înainte, așa suna indicația. Ehe, ține înainte dacă poți. La cam a doua răspântie aveai săgeată dubla pentru destinație, vrei la stânga sau la dreapta. Pe unde-i mai bine? Uite așa am reușit să facem înconjur toată insula, am plecat pe Ponte della Liberta și ne-am întors pe Ponte della Costituzione trecând pe la Grifone San Polo, Ponte de Rialto, Hotel Venezia și gara Santa Lucia. Când revezi ceva drag, te umpli de bucurie liniștită, ochii și inima ți se desfată lin și profund, totul se observă mult mai atent și descoperi unghiuri de vedere mai ample și mai pătrunzătoare, numai spun de îmbogățirea sufletului și a simțului de estet din fiecare. Vizitarea unui muzeu te îmbogățește pe toate planurile, mai ales un muzeu în aer liber și de o asemenea anvergură, unde poți observa și etapele de dezvoltare ale unei comunități.  Hotărât lucru, dacă voi fi norocos, doresc să revăd fiecare locșor din lume pe unde m-au purtat pașii, iar ca bonus să am în fiecare an ceva nou de povestit. Sunt pretențios?
Baftă și plimbări minunate, oriunde vă poartă ochișorii!

călătoria - dus

Am plecat după cafeluță. Totul era pregătit de cu seară. Dis de dimineață am făcut retușuri și verificări după care ne-am aruncat în mașină cu tot cu cățel și purcel. Apropos de cățel, la cât de plină era mașina, nu ar fi arătat prea rău acel cățel, alergând pe lângă mașină ca după o căruță cu coviltir. Prima surpriză a fost timpul petrecut cu traversarea stațiunilor. Un timp record... de bun. A doua surpriză a fost calitatea serviciilor prestate de drumari. Până la Nădlac drumurile au fost la negru! No comment! A treia surpriză: în țara pustei puteam să circul și doar cu poziția aprinsă. Eu cred că au marcat autostrăzile cu vopsea marțiană, altfel nu se explică de ce-mi săreau în ochi de la distanțe imposibil de zărit în arcul carpatic. Un mare + pentru ei și rușiniiicăăă pentru buruienile noastre. A patra surpriză: parcările din Venezia sunt păzite normal. Adică pază umană, paza cu senzori și camere ca în capitala ceții. Poți să-ți lași mașina decapotabilă plină de bagaje. Sau am nimerit eu într-o parcare de boieri!? Mă-ndoiesc având în vedere prețul per oră. A cincea surpriză a fost sosirea la Genzano. Adică, după ce parcurg mai bine de 1000 de kilometri prin Italia și Slovenia prin ploaie, la destinație să constat că am mașina mai curată ca la ieșirea din Ploiești! Primul drum în Italia, a fost identic - nu zic așișderea ca să nu fiu acuzat de plagiat, mă uitam la mașină și mă cruceam. Am zis că așa ceva nu trebuie să povestesc, ori mă ia lumea de nebun ori de Pinocchio, dar cu uimire, observ că este o normalitate. Foarte bizară această normalitate. Atunci de ce să mai mergi la spălătoria auto? Doar pentru interior!? Să-ți sclipească mașina mereu, fără o ceară fără nimic? A șasea surpriză: să parchez undeva unde nimeni să nu-mi spună "duios" că nu e locul meu. Asta chiar nu o înțeleg, să nu ai dorință de șicanare a vecinului? Ăștia sunt din 51 area! Mă rog, ajung siderat de lucruri ne-normale nouă, sărim în pupături cu rudele - La Multi Ani, Sorin! -  și ciocniri de cupe pline de vin rubiniu. Nu mai mult de două că pleoapa de sus învelește pleoapa de jos mai abitir ca plapuma pe omul frânt de plug. După zbicirea trupului cu apă-n două faze cald-rece, mă mulez în doi timpi și trei mișcări pe pernă și cearceaf, loc pe care-l părăsesc după zece ore. Când timpul va permite, voi povesti vânturelile peninsulare.
Baftă și zile pline!