Parcul tău, doar al tău

   M-am hotărât așa, cu ceva tragere de inimă. Să mă dau jos din pat, să nu mă dau jos. Era Luni, spre seară, nu prea cald, chiar noros, iar Nea Ilie era cam supărat, tuna de te gândeai că vine furtuna  furtunilor, vijelia vijeliilor. Până una alta, ne-am urcat în motorizat și am luat drumul spre Bucov.
   Când intru în parcarea parcului, ce să vezi, mare dilemă. Unde să parchez, în stânga sau în dreapta, în față sau... Pe bune, dacă-i liber, la fel ca la restaurant, nu știi unde să te bagi, unde să te pui. Când e ocupat, te mulțumești cu locul pe care-l prinzi, așa!? Ce faci? M-am înfipt ca și cuiul în masă, drept în față, primul loc la îndemână. Mai erau fix trei mașini, și a cincea care a sosit imediat dupa noi, minus una care a plecat până ne-am pus rolele plus aia a paznicului, deci, în total? Puțin, foarte puțin!

   Am luat-o pe aleea cu tei, este preferata mea, datorită asfaltului iubitor de role, umbrei dese ca de pădure și pentru că era cea mai apropiată. După câteva ture de dute-vino am obosit. Normal, că dacă-ți pui ghete în picioare odată la țâșpe luni, nu o să fi vreun zmeu și o să rulezi cu zâmbet tâmp pe față, nu, nicidecum. Mi-am șoptit vreo două mantre-n gând și am luat-o la rotițe mai departe. Înconjur de lac, pe alei umbrite, privind pescari fugiți de acasă.

Cum așa? Simplu, în acest lac vei prinde cel mai mare pește într-o zi de Joi, și va avea vreo șapse centimetri. Lungime. Bieții oameni se duc apoi la magazin și cumpără doi ciortani apoi se laudă două zile de ce lucru bun au făcut pe baltă, lupta cu monstrul, și cum și-au hrănit familia, adevărul fiind că au tulit-o de acasă de gura nevestei, sau mai rău de gura soacrei, sau de sâcâiala plozilor.

Am mai dat o tură pe la poligon, care-i frumos foc, doar lizieră, pomi și pomisori, bălării și pălămide. Frumos! Idem și terenul de fotbal. Mint, se mai zărește o poartă. Ruginită. Am mai făcut vâj-vâj pe asfalt până la amfiteatru. Ăsta respiră aer semi-proaspăt, băncuțe colorate, pregătite de centenar.       Apropos, de ce doar acum trebuie să devenim patrioți!?

   Terasele... Închise. Triste. Chioșcurile... Colorate. Stinghere. Să ne înțelegem, oamenii aceștia plătesc chirie și utilități, nu toți oamenii doritori de plimbări, dețin mașini sau motociclete, bicilete sau putirință de a împinge la pingele vreo 10 kilometri dus-întors. Un autobuz, o caleașcă, o ceva!
   Partea bună, și paharu-i plin bine, parcul este al tau. Nu te stingherește nimeni, nimeni, nimeni!

   Oameni buni, ieșiți și faceți mișcare, care cum puteți, pe jos, motorizați sau cu pedale, cu chetă pentru taxi, cum poate fiecare. Profită de fiecare clipă în care poți respira fără televizor, fără să țintuiești privirea în telefon, tabletă sau laptop. Respiră!

Baftă și mergi prin parcul tău!