La capătul lumii de vest, Algarve

    Cât piciul o să stea prin şcoală, ne vom dedica minivacanţa din Februarie pentru descoperirea unor locuri noi. Bine, toată viaţa vom descoperi locuri noi, sau vom vedea cu alţi ochi, ai maturităţii sau ai înţelepciunii, locurile prin care am tocit pingele în urmă cu câţiva ani. Colbul, asfaltul sau pietrele, nu vor mai fi niciodată aceleaşi. Cu aceeaşi înfăţişare. Posibil, ca nimic să nu mai ni se arate cu aceeaşi însemnătate, mai mică sau mai mare. Mă gândesc, acum, că farmecul vieţii este dat de dorinţa de a face, a merge şi de spiritul de observaţie.

   Magellan, da Gama, Columb, Heyerdhal... Poveşti de călătorie, cuvinte înlănţuite care te fac să visezi, să-ţi doreşti călătorii nesfârşite, până la capăt de lume.

    Uite, aşa, pe repede înainte, ne-am pus la drum către Iberia. Februarie, cu foarte puţine grade peste zero, la limita îngheţului, ne împinge, parcă de la spate, să ne dorim şi mai mult o calătorie grabnică în tărâmul vânturilor. Maşină, avion şi gata. Patru ore şi deja ne îmbrăţişează peste douazeci de grade, Soare, Soare şi iar Soare, palmieri şi miros de portocale coapte.
  După o zi de San Pedro, am tulit-o către sudul Portugaliei, mai precis către Algarve. Multă reclamă, strălucitor ambalaj cu poze colorate şi lume cu zâmbetul până la urechi atunci când îţi povesteşte despre coclaurile lusitane.
  Ai auzit de norocul începatorului sau de tot felul de zicale despre noroc cu carul, e, ce să vezi, nici nu ne dăm gleznele la dezmorţeală, că am nimerit lângă o cetate. După câţiva pasi, am nimerit pe faleză. Mai punem stângul în faţa dreptului şi vice-versa că şi nimerim într-o piaţetă plină de cârciumioare cu măsuţe acoperite de feţe de masă rupte din filmele alb-negru cu Gabin, Marais sau De Sica. Bonus, scaune îmbietoare la taifas.

   Ghiftuiţi, am purces la o plimbare prin port, la o croşetare de priviri printre bărcile pescăreşti şi motorizatele lucioase. Nici un velier. Doar tehnologie, când...
   Jaime este o enciclopedie, un personaj demn de Hemingway, care îţi va excita neuronii cu informaţii despre lagună, maree şi faună. Un sfat, uită de fado, lasă-l să-ţi gâdile auzul cu ce ştie el mai bine. Ei, să nu uit, caută-l şi tocmeşte plimbarea pe insule, în toată laguna, în lung şi-n lat, dar sfârşitul plimbării să te prindă-n apus, în plină lagună. Nu o să regreţi nici un şfanţ cheltuit pe toată plimbarea, de acasă până acasă.

   De vrei să te odihneşti, să şti că ai la dispoziţie o mie şi una de hoteluri şi hotelaşe, vile şi viluţe, cât şi apartamente, cu duiumu. Noi, am optat pentru ultima variantă, chiar dacă iniţial am avut ceva strângeri de inimă, dar, la sfârşitul călătoriei, am fost super-mega-ultra încântaţi. Peste tot am avut parte de o curăţenie lună, proprietari brici, servicii de nota 10, la Lisabona chiar de nota 10+!  
   În Lagos nu trebuie să ratezi plimbările pe plaja, şi să stai la taifas cu cârciumarii şi vei afla de plaje minuscule, uitate de lume, ferite de ochii curioşilor, locuri unde te poţi bucura de sălbăticia şi forţa naturii, dar şi de protecţia ei cît şi de peisaje maritime de neuitat. Normal, trebuie să cobori toate treptele de la Punta da Piedad, să rişti o baie suprinzătoare de la un val umflat prin găvanele nevăzute. O să râzi şi o să-ţi bată inima 200-220! Merită cu vârf şi îndesat!

   Îţi mai recomand ceva, pierde-te printre străduţe. Oriunde, în orice orăşel în care păşeşti, în special dimineaţa, ieşi pe uşă cu gândul la o cafea intensă şi o prăjitură (au nişte tarte demenţiale) şi plimbă-ţi trupul sătul de griul estic, prin străduţe strâmte, cu căsuţe colorate şi curţi mici, de zece metri pătraţi, ornate ca la cea mai de soi grădină botanică.
   Seara, foarte important, oricum ai fi obişnuit cu cina, devreme sau târziu, mai devreme de ora 9, adică de ora 21 să nu intri într-un restaurant ca să-ţi iei masa. Niciodată cât stai în sudul ţării! Alege o cârciumă în care se cântă live, indiferent de preferi în portugheză sau în engleză. În Lagos am nimerit într-o nebunie de restaurant, unde pe la ora...
https://www.tripadvisor.co.uk/ShowUserReviews-g189117-d2175056-r476186603-O_Artista_Restaurant_and_Bar-Lagos_Faro_District_Algarve.html
https://web.facebook.com/O-Artista-Bar-Restaurant-134357889998553/?_rdc=1&_rdr
Dar, mai bine vezi cu ochii tăi ce înseamnă o atmosferă de basm, pe care o vei rememora în toate şedinţele şi zilele tâmpite de muncă. Să nu uit, de preferabil să stai în zona barului. Pe bune!
   Încă o chestie, cînd te plezneşte foamea pe drum, dacă eşti pe drumurile naţionale să opreşti în prima tavernă pe lângă care treci şi mănâncă primul lucru pe care-ţi pică ochii în menu. De eşti pe autostradă, parchează la prima staţie de peco sau primul restaurant care-ţi iese în cale. Nu vei regreta. Ori, am fost noi prea norocoşi ori mai puţin mofturoşi.

Baftă şi călătorii sprâncenate!
 

Da' poftiţi! - Povestioarea zilei

"Da' poftiţi!"

   Se străduia să câştige. Lupta era în toi, şi se părea că va continua toată ziua. Acum era Soare, acum... Ne-am decis să vedem ce a hotărât soarta, dacă vom râde nebuneşte, muraţi de o ploaie torenţială sau ne vom petrece plimbarea sub ocrotirea unei adieri plăcute, însoţită de zâmbiri sporadice a Domnului Soare. Pe role. Pe alei, pe troatoare înguste, cu asfalt lin ca mătasea sau zgrunţuros ca cimentul, sau pe dale zgâlţâitoare, am ajuns în centrul târgului.
  Şahişti. Şahişti, aruncători de zaruri şi jucători de rummy, un potpuriu de bărbaţi de toate vârstele şi cam toate condiţiile sociale, fizice şi mentale. Şi, să nu uit, veşnicii chibiţi, antrenori şi comentatori neîntrecuţi, ce să mai spun, cei mai vestiţi.
   Dar, nu despre aceşti domni as dori să vă povestesc, doream să vă povestesc despre...
   "Da' poftiţi! Priviţi şi aceste cărţi, poate vă place una, sau... Uitaţi, şi aici avem titluri din BPT (Biblioteca Pentru Toti), iar aici, cîteva..."
   Soarele a hotărât să nu ardă, doar să lumineze acea faţă ca de iarnă, uşor timpurie. În comparaţie cu verva mentală şi claritatea vorbelor.
   "V-o dau gratis!" Glăsui direct, inopinat, dar cu căldură. Mă privea direct, pătrunzător şi ar fi dorit, cred, o mică şuetă, o sporovăială cu şi despre cărţi care au încântat minţile trecuţilor. Am recunoscut multe titluri, cărţi pe care le citisem cu ani în urmă. Da, pe vremea când era o distracţie, adică cititul era o mare distracţie, şi era Discovery, National Geografic, Google şi Wikipedia... All in one!
   Văzând că nu mă las înduplecat, că voi cumpăra o altă carte, a plusat: "V-o dau şi pe aceasta, tot cadou!" Cadou! Nu, gratis! Geaca roşie părea atemporală, total nepotrivită de a-l saluta pe Domnul Soare, dar îi dădea un tonus special. "Vă aşteptăm şi în zilele următoare, dacă nu, Dumineca!" Mă privi săgalnic şi spuse "Veniţi şi cu băiatul!". Cred, şi sper, că are fler şi îl va talona în alegerea unei cărţi. Sămânţa a început să rodească, citul nu-i este o taină, şi sigur va continua. De acum, îl aşteaptă pe măsuţă, "Domnul Lecoq" îl va conduce în lumea polisierului de acum aproape două veacuri.
   Ceasul nu te lasă să zăboveşti prea mult, te uită sau te împinge de la spate, aşa că trebuie să învârteşti mintea, trupul şi sufletul.
   Baftă!
    

PS
Oare, cum de a putut şti că eram interesat de literatura culinară!

Maps offline sau pe unde vrei, ca tot acolo ajungi

   Prima data a durut. Rau de tot. A durat si al naibii de mult. Vreo 16 ore. Si in frig. Si intr-o rabla de masina. Si cu doi tipi prea putin cunoscuti. Os prin os, 16 ore de drum, mare parte in noapte, peste o mie doua sute de kilometri, vorbind in romaneste doar intre noi si spaguind copoii in sistem tourette dar cu zambetul pe buze. Nicu a si spus la un moment dat, ca prin Polonia poti merge din punctul A in al B pe vreo patru sau cinci variante, fara sa te repeti nici macar un kilometru. Bai, a avut dreptate.
   De data asta, dupa vreo duzina de alte drumuri facute prin Polonica, am plecat singur, singurel. Am mai fost, dar pe repede innainte, cu vreo 800 de km/h. Acum... Viteza medie vreo 70, si aia muncita, nu gluma, ca Polonia, vorba aceluiasi Nicu, este un mare sat - mergi din sat in sat. Stiind drumul, cam pe de rost, am zis sa-mi incerc norocul si sa merg alene catre sosire. Ba, dar m-a lovit o plictiseala, d'aia crancena, de nu aveam stare nici sa clipesc, sa beau cafea sau sa privesc ceva. Asa ca...
   Am pornit mapsu' de la G, dar fara semnal, costa brebenele, si am facut si stanga si dreapta, asa cum mi-a aratat sticla geniala. Ce sa vezi!? Am mers pe unde nu a trecut picior de trac in transhumanta prin toti Carpatii, de la Est la Vest, din fiecare punct terminus ai dori matale.
  Sa-ti spun ce mi-a placut sau ce m-a surprins?
- astia isi tund iarba de pe langa casa si in creierul muntilor, nu ca noi nici in fata scarii
- astia au faneata pana langa casa, nu doar in creierul muntilor
- la astia, gardul este ultimul lucru pe care-l fac, nu ca la noi cetai, bastioane, etc, etc, etc.
- ultima hartie am vazut-o pe la Bors
- au asfalt si unde nu recunoaste ochiul magic al lu' G
- au tractoarele fara noroi pe roti
- nu au fire la stalpi
- primaria nu-i mai mare ca scoala
- nu parcuri cu banci si tobogane la tara
- fiecare sat are teren/uri de sport, in principal de fotbal cu cateva scaune sau gradene
- chiar daca nu-i tencuita casa, au o dambla cu florile - le pun peste tot
- au dambla cu pomii, si in special cu brazii, chiar obsedati, d'aia sunt plantati peste tot
- ...
   Cred ca mai au cateva fixatii, cum este sa nu depaseasca pe linie continua sau sa se opreasca la zebra, la chestia asta am crezut ca m-am teleportat vreo patru miii de kilometri mai la Vest - unde esti tu vacantaaaa!
   Mai bine mergeam pe drumul stiut, vedeam aceleasi case (sper), aceleasi drumuri (sper), aceiasi oameni, aceleasi dealuri si aceleasi paduri. Si fara maps, tot acolo am ajuns, ca m-am sucarit, am tras la dreapta si am revenit pe unde stiam ca ma plictisesc. Vezi, e buna si plictiseala la ceva.
   Hai bafta!

Mă dusei

   Păi, mă dusei...
   Acu' vreo şapte ani, pe la Craiova. Mă luase Răzvan de o aripă şi a zis că-i musai să văd centrul Băniei, că-i moment potrivit. Nu ploua. Dar nici Soare nu era. Am văzut una biserica, veche ce-i drept, nişte trotuare, cam deşelate ce-i drept, şi niscaiva blocuri, cam întunecate ce-i drept. Şi ceva case vechi, cu tencuială paradită rău de tot. Ce să mai, o imagine numai bună de pus pe fugă turiştii.
În rest, multă speranţă de bine, de prosperitate. 
   Păi, mă dusei...
   Acu' ceva zile, să tot fie vreo trei săptămâni, sau mai puţin de o lună, şi ce să vezi... Am crezut că au pus ăştia în funcţie teleportorul, că au pornit să frece sigla de la oltsitu' de pe piept (vezi star şi trec) şi să mă ducă într-o altă dimensiune.
   Cristi, cel mai nou oltean din dream team, a ţinut morţiş să văd una dintre grădinile Craiovei. Aia botanică, căci (ce-mi place să o dau în dudele mării) cea mai mare din parcare rămâne pentru data viitoare, când o să fie ziua mai lungă şi filmul foto cu mai multe cadre. Aşa că, în Grădina Botanică poţi ajunge cu autopingeau sau cu motorizatu' parcat pe unde poţi şi apoi să o iei la pas pe aleile fain separate, cele umbroase de cele cu insolaţie, poţi vedea milioane de flori, pomi şi arbuşti, cu mai multă sau mai puţină explicaţie despre ce este şi de unde vine şi la ce-i bună planta.
   Concluzie... Merită să stai vreo 2-3 ore şi să-ţi relaxezi ochiu', gamba şi creieraşu'.

    Păi, mă dusei...
    În centru vechi. Pe înserare. Fără aglomeraţie. Cu puzderie de terase. Nebunie de mirosuri, şi nicidecum d'alea pestilenţiale. Grafiti gârlă, şi de pozat şi de închis aparatul. Clădiri faine, cu staif, cu tencuială nouă şi geamuri drăguţe. Unele, geamurile, le-as împrieteni cu o praştie. Statui faine, d'alea de cauţi ca un tâmpit, prin occident, ca să faci poze cu ochelarii pe nas şi îmbrăţişaâd un bronz pupat de toţi albii, galbenii, negrii şi roşii de pe planetă, şi să pui poza pe zidu' lui ţuchenberg. Dacă pui pe instagram, alege # cu românia şi cu steagul tricolor, asta aşa de sanchi, că dă bine să promovezi ţara ca să ai şi mata de o pensie de la turiştii care-şi freacă cardul prin hotelurile şi restaurantele din românica, unde lucrează venetici şi "speranţişti" care plătesc taxe la stat ca să-ţi iei pensie. Am mai ziso' p'asta, dar să nu uiţi că ban la ban trage, şi paduche la păduche!

  Concluzie finală, cu ultim raspuns, valabil şi definitiv!?
  Să-ţi iei vreo două zile de relache prin Craiova, o să pui în balanţă şi ceva orăşele de prin Transilvania, şi o să simţi că nu-i tot draq negru ca pucioasa (atenţie dâmboviţeni, nici un apropo dubios - asta aşa ca să mă dau în bărci că ştiu cu harta) şi că merită să speri, că merită să te plimbi prin ţara ta, cu ceva marafeţi de cheltuială de dormit şi de halit şi să-ţi clateşti ochiu'.
   Era să uit, dacă nu nimeresti o parcare, bagă pe harta din telefon, parcarea din centru. E mare şi curată şi doar un şfanţ pe oră. Dacă n-ai chestii electronice, treci la varianta clasică: întreabă un trecător, un taximetrist sau un poliţist! Sper să găseşti... Un poliţist!
   Baftă şi plimbare sănătoasă!

Echipa

   În fotbal, echipele au un manager, antrenor/antrenori (principal, secunzi și pe rol/post de jucător) și jucători. Mai sunt masorii, magazionerul, bucătarul și șoferul. Mai avem pe cineva la relaţiile cu publicul, ceva oameni de şi pentru imagine, pe cineva care se ocupă de competiţii şi alţi TESA - să le zicem aşa, niscaiva mape adică. Managerul creează planul de dezvoltare al echipei iar restul îl transpun cât mai fidel sau chiar îmbunătățesc acolo unde sclipirile de moment sau experiența aduc un plus de eficiență și/sau valoare. Managerii pot fi șefi sau lideri. În timp, se constată înmulțirea liderilor, se schimbă optica sau informația este mai facilă, sau echipa este deschisă la nou. Sau toate la un loc, sau câte un pic din fiecare.
   Antrenorii sunt de multe ori huliți. Ba că fac jocurile în echipă pentru unul sau altul, ba că ascultă prea puțin dorința unui atacant sau ofurile unui fundaș. De obicei sunt luați "de șefi", sunt între ciocan și nicovală. Mulți chiar sunt "șefi", îndeosebi dacă nu au rezultatele scontate. Într-o lecție de management, de la un manager către un antrenor, a fost subliniată clar ideea: să fii intransigent cu tine, apoi cu echipa... Altă idee: ce-ți dorești? Dar pentru echipă?
   Jucătorii. Sunt jucători de fotbal și fotbaliști. Buni și sclipitori. Muncitori și oportuniști. Altruiști și egoiști. Toți își doresc reușita, o carieră de invidiat. O carieră plină de "succesuri", bătăi de felicitare pe spate și strângeri de mână însoțite de zâmbete largi și cuvinte meșteșugite care să gâdile ego-ul. Unii, răbdători și buni marcatori, ajung faimoși, care mai muncitor sau sclipitor, ajunge chiar antrenor. Unul mai renumit altul mai nimerit. Altul se transferă, ba că-i năzărește câinele cu covrig în coadă, ba e un campionat mai dinamic, ba nu mai are răbdare.
   Echipele se fac și se desfac, evoluează și involuează, promovează sau retrogradează, câștigă cupe și campionate sau intră în anonimat. Ce-și dorește fiecare? Echipă puternică (tehnic și tactic) cu onoare, abnegație și discernământ în fața porții.  
   Totul se poate construi cu răbdare, comunicare și altruism. Manageri, antrenori și fotbaliști, nu uitați unul de altul și totodată de bucătari sau magazioneri, de masori sau șoferi. Toți fac o echipă, o echipă ce poate fi invidiată și dorită din vestitul și sofisticatul apus pană în îndepărtatul, diversificatul și promițătorul răsărit. Privește atent, în stânga și în dreapta, în față și în spate, mereu vei avea un coechipier de ajutor în atac sau în apărare, pe bancă sau în tribună. Fiecare jucător este propriul antrenor și manager, poate deveni liderul echipei. Fiecare se poate transforma într-un model de urmat, năzuința unui junior și speranța coechipierilor.
   Bafta și echipă meritorie!