Cu mintea-n cap sau în zid

   Militez şi voi milita pentru originalitate, chiar originalitate trăznită, şi dacă se poate să fie însoţită de o picătură de farmec, de bun gust, de... de ceva care să nu şocheze (nu musai), dar să fie îndrăzneţ şi cu mesaj. Despre clădiri şi posesorii lor, am mereu adevărate colocvii alături de prieteni, şi, invariabil ajungem la aceeaşi concluzie. Dacă ai draq marafeţi (sau nu) cât să-i întorci cu lopata, sau să-ţi satisfaci anumite dorinţe, de ce să nu stai la taclale cu un arhitect sau cu un designer. Bine, bine, dar să şi asculţi parerea lor, să asimilezi în proiect ceva din ce-ţi spune. Acum, cum de altfel mereu ai parte, una rece şi una caldă. Tocmai am fost cazat la un hotel, in Roman, culmea şi nou, cu nume pompos. Prima impresie, bună. Parcare pântecoasă şi aranjată, curte aşişderea, iar la interior la fel de curat, şi atât.
   Unu - de ce să faci intrarea în hotel, la camere, pe afară? Acces şi iarna şi vara, doar pe afară, adică de la recepţie, faci un ocol drăguţ, la minus zece grade, şi un sprint pe scări până ajungi la căldura mult dorită. Pentru discreţie? Să cunoască, adică să aibă idee, şerifu' ce legi se vor aproba?
   Doi- maro! Unde întorci capu', totul este maro. Închis, deschis, cu nuanţe aurii sau intercalat cu bej şi crem. Atât, doar maro!
   Trei - florile de plastic. Băi, frăţie, n-am mai văzut aşa ambundenţă de ornamente din plastic, din fragedă pruncie, când erau la modă alături de mini-urile cele mai mini pe care le-am zărit vreodată (ce se poartă acum este tentativă de mini) şi pantalonii evazaţi, cât mai evazaţi şi favoriţii mai mari ca ai lui Elvis. Pentru ce să aşezi pe masa de restaurant, prin holuri şi camere, astfel de flori? Din nebunie sau economie? Din plăcere? Dilemă sau trilemă? Mai bine un coş cu papură, să fie asortat cu fluviul de maro.
 Păcat de păpica care o poţi savura le ei, nu ceva colosal, dar cu preţ şi gust corect. Nani şi papa, ok! 
  Să vedem şi parte caldă, un jupan cu imaginatie. De intri în Bacău, dinspre Piatra Neamţ, după calea ferată, treci pe banda întâi şi rulează încetişor. Ce vei vedea pe partea stângă, sigur îţi va lipi de moacă un zâmbet, sau îţi va mări ochii până-ţi vor da lacrimile. Amice, ideea mi se pare tare grozavă. De ce să nu faci altfel? Habar n-am (încă) de povestea maşinii, dar de ce să nu-ţi exprimi personalitatea, sau vreun hobby mai trăznit? Să-ţi faci o casă sau motelul, în formă de cetate, sau să pictezi peşti (acvatici) sau păsărele (cu pene), sau aspecte din viaţa satului, sau de la vânătoare. Cum ar fi o frescă inspirată din Grigorescu? Sau o clădire cu forme şi culori a la Gaudi? Un pic de viaţă!
Baftă şi imaginaţie!

PS
şi pentru că mi-a plăcut:
http://www.pensiuneasoferul.ro/html/camere2stele.html

Clasic, cu trenul

   În perioada gri, am călătorit frecvent cu trenul. Nu ca un navetist, dar, de cel puţin de două ori pe an, trebuia să ajung prin Bucureşti sau pe la Covasna. Am avut ocazia să circul atât cu Personalul cât şi cu Acceleratul dar niciodată cu Rapidul. Distanţa era scurtă şi nu se justifica cheltuiala.
   În perioada de înmugurire a capitalismului Dâmboviţean, tot dădeam ture prin Capitală, ba pentru câte o distracţie ba că-mi sfârâiau călcâiele, deci tot pentru distracţie. Vremurile s-au schimbat, dar trenurile nu. Ioc! La fel de aglomerate, indiferent de era Accelerat sau Rapid. Da, ce să vezi, vremuri noi, metehne noi.
   Mult timp după aceea, vreme de o adolescenţă, nu am mai pus picorul în nici un fel de tren, fie el şi mocăniţă sau tren de bâlci. Motorizarea îşi spusese cuvântul, şi m-am avântat în toate călătoriile, scurte sau mai lungi doar ţinându-mă de covrig. Tot aşa, până într-un Ianurie geros.
   Ploieşti - Roman în doar patru ore, la căldurică cu lumină din belşug şi ziare la dispozitie. Da, toate acestea, într-un vitezist Inter City de un roşu italian. Pe urmă... Doar larma de pe asfalt, indiferent de oraş sau ţară. Doar stând în spatele altei ţevi de eşapament sau ocolind gropi, crescând barbă în trafic sau muşcându-mi buza ca să nu ajung la ştirile de la ora cinci din cauza unor bizoni. Of, câte permise aş rupe, şi câte fiare aş concasa. Dar, mă rog, nu sunt eu cel cu aură deasupra capului, aşa că...
   Ţi-am mai spus de Brasov, este unul din oraşele preferate pentru plimbare, de agrement, pentru vestigii istorice sau descoperiri şi redescoperiri de cotloane culinare. Urmând o minivacanţă, am decis să ne salutăm prietenii din... Cum este stereotipul? Oraşul de la poalele Tâmpei! Aveam de ales, cu maşina sau cu maşina, aşa că am aruncat, o vorbă, la mica încercare, să dăm o tură cu trenul. Cel mic atât a aşteptat, da, da, da, mergem cu trenul, ar fi minunat.
  Cică (minunat cuvânt, acest cică) poţi cumpăra biletele şi on-line, dar am preferat să fac un drum, cu o zi înainte, la ghişeu, în gară. Poţi cumpăra, pe loc, bilete şi pentru întors, şi beneficiezi de ceva reducere, dacă ai ceva noroc îţi cam alegi şi locurile în vagon. Mai trebuie să te familiarizezi cu noile denumiri şi... Şi să pornesti la drum.

   Un aparat foto, măcar telefonul, nu trebuie să-ţi lipsească într-o astfel de călătorie, deoarece ai altă perspectivă a drumului pe care îl cunoşti, şi dacă se înoptează, o integramă sau o şuetă cu vecinii, o să-ţi scurteze drumul. 😉
   Ţi-aş mai spune câte ceva, dar, mai bine este să trăieşti o astfel de experienţă pe pielea ta, aşa că...

   Baftă şi călatorie sprâncenată!

Fara gust

    "Intelectualii nu au gust" se pare ca a afirmat Stravinski. Gand ciudat, sa ai substanta si sa nu ai gust. Ca si cum ai avea in farfurie, drept in fata ta, pe o masa acoperita cu un damsc alb, alb pur, o friptura de vita, medium rare, o frumusete de friptura de facut tablou si de scris eseu. Dar... Tai o farama, frageda si zemoasa, o mirosi... Nu-i... O mesteci usor, usor, dar... Nu-i.
    Nici gust nici miros.
    Rosii cu aspect de luna noua, salata primaverii, ciupercile padurii, branza maturata din inima cizmei, mirodeniile vechii indii, si... Fara gust, fara miros.
    E doar in mintea noastra? Aglomerarea, industrializarea, globalizarea, toate astea ne piseaza in mojar, si ne... Ne dilueaza toata substanta si ne... Ne docilizeaza?
    Asemuiesc viata cu merele verzi. Mere verzi, parguite, crocante, pline de seva... Substanta fara gust... Se poate?
    Bafta, savoare si culoare!

 
   

Crăciun fericit! (sau) Supliciul maţului!

   Crăciun fericit, oriunde ai fi! Române, să sărbătoreşti aşa cum pofteşti! Române, să sărbătoreşti aşa cum poţi! Române, să sărbătoreşti aşa cum...
   Habar n-am cum să-ţi mai spun, căci (mamă ce-mi mai place să pleznesc cu "căci" sau "cică") indiferent de dorinţă, poftă, şi aşa mai departe. Ideea este simplă, vine iarna, te frageşte un val de ger, apoi te încălzeşte un ceai, miroşi un vin fiert şi deja gândul îţi zboară la sărbători. Începi cu Moş' Nicolae... Să-ţi iei ceva dulce, o nuielusă, sau... Oare ce merit? Dar... Hm!
   Mai trece o zi, apoi o săptămână, şi încă una, şi treci febril la organizarea listelor, liste peste liste, gânduri peste gânduri, de'a valma. Cine vine, cine poate, şi de ce, cam aşa parcurgi zilele şi serile. Apoi o iei de coadă, cu ce faci deschiderea, adică ce pui pe masă, de început, apoi cu ce plusezi. Pe bune!? Eu ce decartez? Dar cutare? Dar... Aşa, o salată "beof", un aspic, o jumară, că apoi sari în cârnaţi, caltaboşi şi sarmale. De cumva crezi că nimeni nu plusează, apăi află că vine cutăreasca sau matuşa aia de demult, sau prietenul, sau vecinu', sau verişoara, sau naiba ştie cine, cu nu ştiu ce platou de friptane, că vai...! Vai, vai, vai, neam de neamul tău, de la maimuţă încoace, nu a văzut cărnuri aromate şi frăgezite ca ale lu'...
   Când zici hop... Apare altă salată, ca să nu dai colesterolu' peste cap şi ceva murătură. Nu singură, ci cu altă friptură! Cel mai tare este faptul, că mai toată lumea îţi va spune ce fericit vei fi, daca, ţi numai dacă, mănânci din toate, dar mai puţin proteine animale! Pe bune?! Şi pe masă ce avem? Proteine de extraterestru?
  Nicidecum! Şi ca să fie lată, nu doar farfuria şi faţa de masă, mai apare şi niscaiva piftie şi, sau, tobă, ca să nu cumva să spui că nu a fost masa bogată! Pe bune!?
   E, când zici că toate's terminate, apare platoul cu prăjituri. Şi platoul cu cozonaci. Si platoul cu...
Pe principiul că "nu mănânci, deci nu apreciezi, deci, nu mă respecţi, deci, nu mă..." trebuie să-ţi bagi macaraua prin toate farfuriile, platourile, bombonierele, şi...   E bine? Mai poţi?
   Baftă şi crăciun fericit! sau Baftă şi vezi mai jos!
PS 1
cu colebil
PS 2
cu triferment
PS 3
digex
PS 4
digenzym
PS 5
degetul pe gât şi ceai de lămâie
PS 6
eu mănânc orice, că pot şi ca vreau
PS 7
eu mănânc orice, oricât, deoarece am abonament la sala
PS 8
Mănâncă ce vrei, cand vrei, cât vrei, doar să ne vedem sănătoşi la 100 de ani, spălându-ne singuri la cur, cu apă caldă!

Frica de "a construi cu răbdare"

   Doream să-ţi povestesc despre cu totul şi cu totul altceva, să sporovăim despre... Dar, ştirile urmărite aseară la televizor, m-au bulversat. Destul de mult. Am încercat să cumpănesc, să nu mă reped asupra unei concluzii care dorea să-mi sfâşie gândul şi fiinţa: suntem o ţară de tâmpiţi.
   Mulţi gândim aşa, la rece, dar luând cifră cu cifră, comparând şi gândind ce s-a întâmplat cu noi în ultimile decenii, chiar în ultimele trei veacuri, parca imaginea se schimbă uşor, uşor. Nu-mi aduc aminte să fi fost un neam de mari constructori, în toate timpurile. Totul a fost în valuri: Cuza, Ferdinand I, Ceausescu. În perioada fiecăruia, tot ce s-a construit a fost ca urmare a întâmplărilor de pe marile scene politice coroborat cu ambiţiile unei persoane din conducere, şi nu în ultimul rând, cu împingerea de la spate a cetăţeanului, în spiritul fricii.
   Cu mici excepţii, Bucureşti şi pe ici pe colo răzleţ, nu am văzut curajul omului, fie el tânăr, matur sau senior, ţăran, muncitor sau intelectual, de a pune umăr la construcţie. De a avea răbdare. Nu, să fie aici, acum!
   Alegerile prezidenţiale - vuiet, chiot, buluceală, şi s-a reusit o victorie. Apoi... Uşor, uşor, ne-am pierdut, pe rând, om cu om. "N-ai cu cine!" s-a auzit în mulţime. "Tot niste hoţi" s-a bâguit pe ici pe colo." Am auzit foarte rar, şi aproape şoptit, "hai că se poate" sau "hai cu ăştia", cam atât şi cam puţin, foarte puţin.
   Nu ne guvernează speranţa, nu ne guvernează dorinţa de mai bine, de a construi, ci ne guvernează dorinţa de a primi, dorinţa de a sta, ne guvernează frica de ziua de mâine, de ziua în care putem construi, ne este frică de rabdare. Ne este frică de "a construi cu răbdare".
   Dorim ca azi să se îndeplinească gândul, peste noapte să avem ce neam de neamul nostru, de la maimuţă/extraterestru încoace n-am avut! Avem, poate, patru ani la dispozitie să reflectăm, în special cei care nu au mers la vot, să reflectăm asupra ceea ce ne dorim să se petreacă în această ţară, ce dorim să se întâmple cu noi, să ne apucăm cu încredere de construirea cu răbdare a vieţii fiecăruia şi, foarte important, să ne acordam încredere că putem construi o societate productivă şi competitivă, că putem pune câte o cărămidă la citadela viitorului.
   Hai să ne dăm cu mătura în ogradă, hai să ne spălăm mâinile, hai folosim corect şoseaua, hai să nu deschidem buzunarul pentru şpagă, hai să nu întindem banul pentru şpagă, hai sa fim corecţi, hai să ne sprijinim, hai să zâmbim, hai să fim normali!
   Baftă şi construieşte cu rabdare!