duminică, 21 septembrie 2014

Amintiri de mic dejun

Dimineaţa pe răcoare, aşa cum spune fermecător cântecul, şi comic totodată, te cam apuci de înfulecat un mic dejun mai mult sau mai puţin copios, mai mult sau mai puţin plin de cafea. Cei care lucrează în lumea calmă a vânzărilor, o cunosc, o simt pe propria piele, zi de zi, abia respiri între cafea şi presă (online bibicule, ce să mai), cafea şi ţigară (pentru unii), cafea şi telefon-deştept. De ceva vreme, să tot fie vreo trei ani, am redat dimineţilor acea savoare caldă, aromată şi săţioasă de care mă bucuram în copilărie şi adolescenţă. Mic dejun cu ouă, preparate în fel şi chip, ochiuri la capac sau prăjite, simple sau scufundate în tot felul de brânzeturi mai neaoşe sau venetice, ouă zbuciumate cu şunculiţă, brânzeturi, mirodenii şi verdeţuri care mai de care mai aromate, mai inedite (pentru mine), în mixuri instantanee, sandwich-uri mai plate sau mai "turnuleţ" mai simple sau mai istovitoare, toate acompaniate de ceaiuri de tei, mentă, verde ca verdele că-i verde, fructe de pădure sau cu cine ştie ce origine bizară sau cu aromă fistichie, lapte dulce cald sau rece, câteodată un derivat mai grăsun (la propriu), sau pur şi simplu...apă, că-i cea mai bună dintre toate. Când mă apucă pandaliile, strecor şi câte un bol cu lapte în care înec un amestec planetar de cereale şi fructe. Dar, micul dejun care m-a întors la copilărie, din păcate doar cu gândul, e unul banal, atât de banal că-mi vine să urlu la stele şi în oglindă, că-s mare tăntălău de nu m-am prins mai demult, cum stă treaba cu teleportarea. Acum trebuie să-ţi deschizi mintea, nările să-ţi freamăte în aer, şi ochii să-i închizi de-ndată, dar lin: pâine prăjită cu unt şi sare. Căldura căminului, aroma căminului, gustul căminului. Am fost cucerit de gânduri, de trăiri atât de intense, încât următoarea dimineaţă am repetat experimentul. Pâine prăjită, un praf de verdeţuri italiene (care au sare de mare, rozmarin, cimbru, boia de ardei dulce, busuioc, tarhon şi piper roşu), asta pentru o savoare magnifică, un miros sublim şi un gust divin (dacă-mi permiteţi) peste care am tolănit o felie de telemea neaoşă, get-beget din muscelul sibiului şi o explozie de gust asezonată cu roşii mici, pitice, cât unghia de la degetul mare, culese din grădina de ţăran sadea, câmpean român fără fiţe de fermier plin de concentrate. Cât am putut mânca? Dacă mai înfulecam o felie... adormeam la loc, leşinam, alo SMURD-ul, 112, altceva nimic.
Baftă şi poftă cât cuprinde!



sâmbătă, 20 septembrie 2014

paste cu orătănii din mare

Alergi pe butoane, buricele degetelor devin plate când deodată gândul fuge de nebun, dar rău de tot. Aleargă zănatec şi face duet cu ghionturile scurte dar acute, din stomac. Foame, îmi este foame. Ce naiba să înfulec pe repede înainte? Paste. Paste cu...Cu ceva carne, dar nu carne de carne ci altfel de carne. Da, am o chestie în congelator, o scot repede, mai beau juma' de litru de apă şi rezist până pot să aranjez ceva în cratiţă sau tigaie, sau în orice, doar să mănânc ceva. Cam aşa zburau ideile, cuvintele şi acţiunile, prin mintea mea cea fără stăpânire de stomac. A venit timpul, am emoţii mari rău de tot. Habar n-am dacă va fi comestibil, dacă măcar eu voi putea gusta, mânca, ostoi foamea. Aşa.. O cratiţă în care am vărsat câteva gâl-gâluri de ulei din măsline, cam vreo cinci-şase linguri, în care am rostogolit feliuţe de usturoi dintr-un căţel jumate. La foc mic. Două roşii pârguite şi aromate, tocate cubuleţe la cuţit, şi un ardei roşu, d'ăla căpiat, tăiat şuviţe, şuviţe lungi, tot la cuţit. Între timp pastele se bălăcesc în apa clocotită. Răstorn roşiile şi ardeiul, răspândesc prin cratiţă, oregano, busuioc, piper multicolor şi un praf de sare. Amestec şi bălesc, amestec şi vreau să mestec. Mireasma împresurează toată casa, îmi vine să mănânc şi cratiţa. După circa cinci minute, împrăştii prin cratiţă toate orătăniile marine disponibile în caserolă. Le zăpăcesc, le învârtesc şi le răsucesc până se îmbibă de tot sosul aromat şi sosul se îngemănează cu scoicile, puii de caracatiţă, ţâncii de creveţi şi bucăţile de calamar. Gata! Totul pare potrivit pentru o masă delicioasă. Nu-i ca-n litoralul Andaluz, dar mă unge pe inimă şi-n stomac, iar în minte pluteşte abur de vacanţă. Dar...din nou la taste, dar cu zâmbet în colţul gurii şi cu răsfăţ prin gâtlej şi pântec.
Baftă şi spor la imaginaţie!
PS
Dar cafeaua!?

vineri, 19 septembrie 2014

Ceramica - vasul wc


Îl vedem zilnic, îl privim cu dispreţ, dar îl folosim zi de zi , (unii) fugim de el, nu putem trăi fără el, ne este martor, ne este confident, ne este stimulent, ne este... Batem la uşi, alergăm disperaţi din colţ în colţ, vânăm toalete mari, folosim copaci, tufe sau dâmburi, pe scurt... vrem linişte şi intimitate.
WC-ul este tronul personal. WC-ul este obiectul fără de care ziua ar fi mult mai grea, infinit mai dificilă. WC-ul este obiectul care ne ajută să ne relaxăm, să gândim, trebuie să recunoaştem că multora ne-au venit idei năstruşnice, măreţe în timp ce ne concentrăm la maţe. WC-ul este obiectul care-l curăţăm cu greaţă, în silă şi cu cele mai puternice produse de igienizare (stupidă utilizare a produselor acide). WC-ul este obiectul de care ne împiedicăm în baie. WC-ul este suport, scară sau scaun atunci când facem curat în dulapul din baie. Ce WC pun în baie?  WC-ul poate fi produsul care ne înfrumuseţează, ne decorează baia. WC-ul poate fi ajutorul în curăţenie, rapid şi eficient, dacă alegem o soluţie adecvată. WC-ul ne poate ajuta să creăm spaţiu suficient în camera de baie. WC-ul ne poate ajuta să păstrăm curăţenia eficient şi timp îndelungat. WC-ul ne poate ajuta să economisim apa. WC-ul ne ajută la igienizare. WC-ul poate ajuta la crearea unei băi cu stil. WC-ul te poate personaliza. WC-ul te poate însufleţi, te poate face să surâzi, să priveşti altfel dimineţile, şi să simţi altfel serile târzii.
WC-ul poate colora viaţa.
Baftă şi alegeri lucide & fericite!





sâmbătă, 13 septembrie 2014

O viaţă - orăcăit şi vânătăi

Totul a început într-o..
După cum se spune atunci când nu ai inspiraţie... am văzut lumina zilei într-o noapte fără stele.
Bine, acum ştiu, stelele sunt mereu acolo, şi dacă ne luăm după unele scrieri, ele ne protejează în fiecare clipită a trăirii, pulsează odată cu inima noastră, la unison. Bum-bum, bum-bum, bum-bum, aşa în surdină, abia şoptit dar plin de energie, te va însoţi până...până treci dincolo, până îţi iei rămas bun de la Soare, plante, vieţuitoare şi... Şi toţi oamenii care-ţi sunt dragi. Drumul nu e lung, dar aşa pare la prima rază de conştiinţă, îţi doreşti să ajungi undeva spre mijloc de drum, cât mai repede. Să ai aşa, la treizeci de ani, să ai putere, în trup şi-n fapt, să ai tinereţe în chip şi suflet, să ai fericire în ochi şi în jurul tău şi bani în buzunar. Bani, bani şi iar bani, o nenorocire fără de care nu putem trăi, un lucru al naibii de necesar în timpurile noastre. Dar, să mă întorc la noaptea fără stele. Nu ştiu dacă energia noastră memorează prima "noapte fără stele". Oare e noaptea facerii din chin? Sau noaptea unirii, plină de iubire, dorinţă şi visare? Poate pare că bat câmpii, dar eu sunt convins că ştiu momentul de "noaptea fără stele" în care a pornit la drum năzdrăvanul meu. Aş fi vrut să ţin minte prima lumină, lumina care te scaldă, îţi spală faţa în prima clipă de tremur, de teamă a tot ce te înconjoară, lumina care te scoate din căldură, calm şi confort, din întunericul mângâiat de mamă şi de tată. Oare urlăm din răsputeri, de dorul primei case? Aş fi vrut să ţin minte prima alinare, prima îmbrăţişare, atunci când eşti cuprins cu dragoste, când ochii râd în lacrimi şi sunetele se şoptesc pentru primele vorbe... copile. Aş fi vrut să ţin minte, să am în ochii minţii, agitaţia, frenezia sângelui din jurul meu. Sângele senior, sângele tânăr şi sângele copilăros, pe toţi care au dat o ursire, un surâs, o mângâiere.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Clipit, dormit, mâncat, sughiţat, căcat, schimbat, orăcăit, clipit, şi de la capăt. Aşa am făcut primii paşi în drum, am parcurs fără simţire, preţ de câteva luni, când am încercat primele senzaţii tari. Al naibii de tari şi cu dureri foarte tari. Ietete, ceva îmi creşte în gură, e alb, strălucitor şi doare al naibii, şi dă frisoane, şi diaree, şi... şi m-am săturat, nu mai vreau oase-n gură. Cam ăsta o fi fost primul gând? Păi aşa cred, că-i mai la îndemână să sorbi lichide şi să molfăi ceva pasat. Cam ca seniorii ninşi. Se pare că începutul de drum seamănă izbitor cu sfârşitul lui, şi mă gândesc să le dau dreptate, din ce în ce mai des, strămoşilor care se bucurau pentru cel plecat la marele drum. Începem şi terminăm căcăcioşi, căpoşi, mofturoşi, neînţeleşi, cu treziri în miez de noapte, când restul lumii savurează somnul dulce, nehotărâţi dar cu un zâmbet tâmp sau hâtru ştanţat pe chipul senin, suntem oricum, numai cum doresc cei din jurul nostru nu suntem, nici măcar o clipită. O trăire care ne supără, acum conştienţi, şi o regretăm amarnic în timp, tot conştienţi.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Durere şi vânătăi. Azi una, mâine alta, păi ce crezi, ai învăţat uşor să stai în două? Să te mişti ca un adevărat biped? Nicidecum, mai o trântă cu fundul, mai o ciocnire de masa din sufragerie (alea mari cum erau pe vremuri, cu scaune imense şi confortabile), mai o bâţâială pe lângă mobilă, şi asta nu aşa simplu, ci cu tras de mileuri, bibelouri sau ochelarii lui bunicu, orice este la iveală, în calea ta şi a paşilor tremuraţi şi bălăngăniţi ca un beţiv ieşit la aer curat, trageri de toate obiectele care în viziunea noastră, de ţânci naivi şi neştiutori, ne poate da un sprijin, un ajutor benevol. Astea sunt primele ţepe, primele învăţături din viaţa noastră. "Nu tot ce vedem este aşa cum credem" sau "mulţi văd, puţini cunosc" sau "unde nu-i cap, vai de picoare" că varianta deocheată o pomenim mai târziu, atunci când o învăţăm cu adevărat, nu atunci când recunoaştem că am învăţat-o.
Drumul e lung, e lung şi nu prea.
Sănătate şi fericire!

vineri, 12 septembrie 2014

De peste mări şi ţări, la munte şi la mare.

Emoţiile apar mereu, trăim cu ele zi de zi.
Dimineaţa te bucuri de soare, în altă dimineaţă te bucuri de ... dimineaţă. Te bucuri de o floare, dar de o faptură care n-ai vazut-o de mult. Ai pe cineva departe? Fizic, dar nu sufleteşte? Se spune că nu este nimic imposibil, de nefăcut, de nereuşit, trebuie să-ţi doreşti. Şi atunci când mai mulţi îşi doresc, nu ştiu cum se face, dar lucrurile se aranjează, parcă magic. O fi la mijloc forţa naturii, sau a bărbosului, sau a sângelui? Habar n-am. Dar m-am bucurat acasă, la munte şi la mare, şi ştiu că mă voi bucura şi altă data, voi avea emoţii peste mări şi ţări.
Trăim cu speranţa, trăim cu dorinţa dar uităm să traim, să trăim clipa, să savurăm momentul, să savurăm oamenii. Treci un prag, nu-l vezi, dar îl simţi, te copleşeşte, te pune pe gânduri şi te face, în final, să accepţi. Începi să-ţi doreşti clipe nemuritoare, scăldare în zâmbete, seri cu sfadă, ţânci gureşi, în zile fără sfârşit şi drumuri fără capăt. Zile cu emoţii, cu dimineţi pline de făpturi, când îţi doreşti să fie toţi cu tine, şi cei care pot şi cei care...
Emoţii pentru sânge proaspăt, la început de drum.
Emoţii pentru sânge tânăr, la început de drum.
Emoţii pentru ...
Sănătate şi fericire tuturor fraţilor!