Uraaa, a venit!

   Alb. Totu-i alb. Mă uit pe fereastră și mă minunez de atâta alb. Îmi era dor de albul imaculat al zăpezii. Ieri dimineață mergeam la București, în traficul aglomerat din Băneasa ai timp berechet să-ți trândăvească privirea peste clădiri, pomi sau avioane. O adiere rece mângâie totul în jur, prevestind sfârșitul toamnei, o toamnă mai mult de cât lungă. O perioadă nefirească, cu ceață nesfârșită însoțită de temperaturi de brumărel este anunțată că trebuie sa fugă, să dispară iar firescul să-și intre în rolul cuvenit.  Un stop roșu intens. Un roșu de-mi sfredelește creierul, mă trezește la realitate, urlând mai  zănatec ca orice claxon al unei mașini conduse de un “șofer român”. Mă uit cu “drag” către șoferul din dreapta, ăsta dorește să schimbe banda prin mașina mea. Sunt convins că el vede o hologramă nicidecum o tonă și jumate de fier. Deodată încep să mă luminez: ei sunt, da ei sunt, au venit. Măi fulgilor, voi sunteți sau am vedenii? Sunt răzleți. Singuratici. Stingheri, unul după altul se lasă alene către asfalt. Uraaa, avansez, mă aproprii de casa ziarelor. Hopa! Doar câteva secunde i-am lăsat nesupravegheați și au dispărut. Of, tocmai vedeam bucuria lui Rareș, la gândul că ne vom întrece în bulgări. Ia de aici că n-ai cu ce. Butoane și discuții, discuții și butoane. Pic în puțul gândirii săpând după o idee neprețuită. Ceva se zbenguie în fundalul blurat. Ehe, s-au întors. Au venit ceva rude mai avute ale fulgilor de dimineață.  Aceștia sunt mai mari,  mai pufoși și din neam mai numeros. Sunt așa de frumoși încât te zăpăcesc, te hipnotizează de te aruncă în alte tărâmuri din care nu vrei să te întorci. Bun drog. E o vorbă: ce-i bun nu-i mult și ce-i mult nu-i bun. Așa că trecem la cele zilnice și electrizăm sinapsele ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Drum de întoarcere cu lume agitată: eu primul, eu primul, ba eu în față, eu ajung primul. Unde naiba să fiți toți primii? Până la jumătatea drumului, poliția setoasă de chitanțe dar pe drept vigilentă îi potolește pe vreo trei “eu primul” și îngândurați de banii scuturați privesc contemplativ cerul plumburiu. E atât de plumburiu, atât de încărcat încât mâine nu cred că va mai circula careva. Îmi doresc ca nici o buruiană să  fie luată pe nepregătite, dar știm toți, că iarna vine mereu aiurea pentru ei. Adevărat este că am zărit pe multe tronsoane de drum național, întinse, plase pe post de parazăpezi. Ajungem acasă înfrigurați de vântul rece dar cu mintea la fulgii de mai devreme.  La știri anunța peste tot, că-i caz de grijă mare, portocalie sau chiar roșie.  Grija întârzie, se face noapte neagră și hâdă, cu asfalt cenușiu mărginit de  pomi golași. Încet și sigur, spre miez de noapte, fulgi mici și leneși încep să acopere tot ce le iese în cale. Frigul și-a făcut datoria, a pregătit suportul rece pentru zăpadă. Alb?  Nu-i alb total dar este promițător. Refuz să mai fug la geam, mă voi uita dis de dimineață, să văd găteala iernii, găteala așteptată în zadar acum o lună. Dacă avem zăpadă, mai vine odată Moșu’?         

... e dimineață, atât de dimineață încât soarele nu se mijește nicăieri. Vântul a turbat, spulberă totul de pe blocurile din jur. Nu e doar turbat, este rece și tăios, te pătrunde în toate cotloanele. Aerul parcă l-a spălat o mașină, o mașină fermecată, nevăzută. Miroase a curat. Afară este curat. Frunze, chiștoace și peturi au dispărut. Oare zăpada poate curăța și metehnele nesăbuite ale oamenilor?  Acum este alb. Un alb luminos. Un alb odihnitor. Acum că a a venit zăpada mult așteptată, ce facem cu ea?   

  Baftă și bucurați-vă de albul pătrunzător!